Elegie pentru dialog - cea mai nouă carte a lui Patapievici

De ce, avînd filozofi, nu avem şi o istorie a filozofiei româneşti?, se întreabă, pe urmele lui Liiceanu, H.-R. Patapievici încă de la începutul eseului Despre idei & blocaje. Filozofi n-au fost mulţi, dar teoriile lor ar fi fost suficiente pentru a crea o tradiţie sau o istorie a gîndirii filozofice româneşti: "Cultura noastră este endemic caracterizată de un non sequitur sistematic între opera de idei şi recepţia specializată". Întrebarea bate însă mult mai departe, la nivelul generic: de fapt, de ce cultura română este o cultură minoră? De ce, cu excepţia celor integraţi în culturile occidentale, scriitorii sau artiştii români nu au fost omologaţi în Vest şi nu au intrat în circuitul cultural internaţional? Ce a lipsit şi ce a prisosit culturii române pentru a-şi fi impus valorile şi afară şi pentru a-şi fi depăşit statutul de cultură second-hand? Sînt întrebări pe care şi le vor fi pus şi Fundoianu, în 1921, şi Eugen Ionescu, în 1934, şi Culianu, în 1991, cînd se arătau dezamăgiţi de lipsa de anvergură a culturii noastre. Fără a le împărtăşi scepticismul pînă la capăt, H.-R. Patapievici încearcă să dea un răspuns schiţînd un mediu cultural vicios în care hegemonia culturii generale datează încă din premodernitate ("o cultură de literaţi"), culturile specializate nu s-au dezvoltat, iar dialogul academic n-a făcut tradiţie. În lipsa şcolilor de gîndire, a programelor de cercetare, a publicaţiilor de specialitate, a dezbaterilor publice controlate de regulile dialogului şi a unui spaţiu public activ, nu s-a structurat masa critică necesară unei pieţe a ideilor libere, continue şi impredictibile, caracterizate printr-o "cultură a diferendului" bazată pe argument şi nu pe retorică, cerinţă obligatorie pentru vitalitatea schimbului de idei care fac o cultură solidă: "La noi, în spaţiul public, specializările nu comunică, oamenii dintr-o disciplină refuză să discute, grupările intelectuale se detestă, personalităţile se suspectează, premiile sînt gîndite ca premii-contra. Lumea culturală este sfîşiată între provincii istorice, cartele de generaţie, partizani de ideologie, partizani de chiverniseală, ţuţeri de inimă, neo-oportunişti şi paleo-oportunişti... Iar peste tot acest peisaj de ruptură tronează, uriaş, anacronic şi imbecil, statul: adăugînd tuturor acestor clivaje mişcătoare şi opoziţia dintre cultura oficială, care are atributul de naţională, şi restul culturii, căreia i se refuză, alături de subvenţii, dreptul la orice statut istoric."

Eseul are şi un subtitlu: "O modestă propunere de a regîndi cultura română pornind de la ce îi lipseşte, fără a renunţa la ceea ce, în aparenţă, îi prisoseşte", care generează ultimul capitol în care H.-R. Patapievici expune două modele de cultură "bine rînduită", ambele capabile să ţină împreună şi echilibreze raportul dintre cultura generală (care ne prisoseşte) şi culturile de specialitate (care ne lipsesc). Mai întîi, modelul-scară, preluat de la François Bourricaud, are o structură piramidală, la a cărei bază se află cultura de masă, urmată de cultura jurnalistică, cultura generală, cultura universitară ş.cl.: "Toate straturile sînt comunicante: fiecare strat superior controlează stilistic şi profesional stratul inferior, iar straturile de jos fixează cadrele de acceptabilitate morală straturilor de sus. În metaforă politică, modelul culturii stratificate este monarhic, fără a fi şi organic." (Un model identic, aplicat canonului literar, a dezvoltat Paul Cornea pe urmele lui Robert Escarpit). Urmează modelul-roată conform căruia culturile specializate se desprind din cultura comună, precum spiţele din butuc, domeniile interdisciplinare situîndu-se pe circumferinţa comună a roţii. De această dată, în metaforă politică, modelul culturii-roată este republican, implicînd existenţa unui bine comun. H.-R. Patapievici aşază în centrul roţii, pe post de "butuc", filozofia, doar ea generează întrebări care ne privesc pe toţi: "În filozofie toate disciplinele specializate îşi găsesc unitatea genetică şi, mult mai important, unicul domeniu de inteligibilitate esenţială."

Acest ultim capitol ridică mai multe întrebări. Dat fiind caracterul lor modernist, care sînt punctele de conflict ale celor două modele de cultură cu societatea postmodernă? Cum funcţionează piaţa de idei (presupunînd că e una singură) în multiculturalismul caracterizat mai ales prin "partizanate ideologice"? Cît de pertinent mai este atributul naţional şi cum se înscriu aceste două modele de cultură în plină globalizare: la nivel local sau intercultural? Ce mai înseamnă comunitatea şi există, oare, un singur, unic şi imuabil "bine comun" într-o societate multiculturală? Care este, de fapt, raportul dintre exponenţial şi prescriptiv în modelul-roată (mai democratic decît primul model, deja împămîntenit)? Sînt un fan al teoriei antimulticulturaliste a lui Sartori, dar iritările lui H.-R. Patapievici nu ajută teoriei sale. Ne plac sau nu, relativismul, consumismul, divertismentul, "marxismul postmodern", toate fac parte din lumea în care trăim (persiflarea nu le anulează, mai mult, riscă să încalce a cincea regulă a polemicii, reguli pentru care face lobby autorul însuşi) şi ar fi interesant de urmărit posibilitatea unui model cultural integrator care să răspundă acestor provocări. Altfel, oricare dintre cele două modele de "cultură bine rînduită" rămîne un exerciţiu teoretic nostalgic. Apoi, o altă întrebare ar fi dacă filozofia se mai află în mod real (din motive de Auschwitz, de 11/9, de Second Life etc.) în centrul disciplinelor specializate, cum ar fi, de pildă, bio-tehnologia. Jucîndu-mă cu exemplul din Heidegger, aş putea mima o uimire competentă şi aş întreba: în ce măsură faptul de a filozofa mai contribuie la faptul de a trăi, reuşeşte să-l exprime adecvat sau îl falsifică?

Cum eseul de faţă rescrie complet articolul din 1996, Dialogul generalizat al ideilor, pe lîngă care reţine şi contribuţii ulterioare la aceeaşi temă, cartea de faţă poate părea uşor defazată, măcar pentru autorul însuşi. Receptarea Omului recent a marcat climax-ul în ceea ce priveşte polemica de la noi făcînd din H.-R. Patapievici deopotrivă erou şi victimă. E greu de crezut că resentimentele aruncate atunci în joc vor fi anulate de această lăudabilă pledoarie pentru dialog care reţine doar trei cauze ale ratării oricărei polemici la noi: indolenţa, desconsiderarea aproapelui şi incapacitatea de a accepta reguli valabile pentru toţi. Mănuşa ar trebui ridicată de contestatarii lui H.-R. Patapievici şi, mai ales, de cei care au rămas datori pieţei cu idei serioase. (Aşa cum este Sorin Adam Matei, autorul celei mai debile teorii din cultura noastră, cea a "grupurilor de prestigiu"; căci, dacă "grupurile de prestigiu" există cu adevărat şi manipulează piaţa de idei în propriul interes, atunci succesul teoriei lui Matei nu poate fi explicat decît prin faptul că Matei însuşi este o creaţie a acestui "grup", teoria lui conspiraţionistă nefiind altceva decît înscenarea de către "grup" a propriei contestări cu scopul unei revigorări mediatice).

Eseul Despre idei & blocaje - scris curat, fără multe trimiteri, incisiv şi acribios - ar fi putut fi despre H.-R. Patapievici însuşi, în schimb, este o evaluare a unei regretabile stări de fapt care ia forma unei invitaţii la susţinerea culturii generale prin dezbatere şi dialog. Pentru că e timpul pentru ceva mai multă maturitate pe piaţa românească de idei. Mai ales că ideile şi-aşa sînt puţine.

Horia-Roman Patapievici, Despre idei & blocaje, Editura Humanitas, 2007


(Articol preluat din Dilema Veche, noiembrie 2007)