Eu nu am vrut să plec, dar tu mă așteptai cu brațele deschise. Mi-ai pus o ofertă de nerefuzat pe masă: bani să îmi cresc copiii și, o dată pe an, de Crăciun, să îi strâng în brațe. Pactul însingurării încheiat pe 20 de ani. Copiii mei, acum adulți respectabili, sunt crescuți din bani europeni. Bani nerambursabili, dar munciți, plătiți înzecit cu sacrificii, cu dor, cu lacrimi, cu neputință, cu bucăți din mine, cu amintiri ce puteau fi. Bani investiți în visuri și în educație. Întrebi dacă a meritat. EU, noi știm.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
După ce ne-am întâlnit de Ziua Europei, când rusoaica discuta cu un neamț despre Kierkegaard, spaniolii dansau drăcește, urlând mai-a-hi, mai-a-ho și câțiva africani rulau foițe, ne-am dat seama că suntem la fel. Eram doi copii mari într-o țară străină, mie-mi era dor, iar ție saudade, dar cumva deveniseși tu acasa mea, cu tine împărțeam un surâs, o atingere și un croissant. Apoi m-ai condus la gară și am plâns. Credeam că te-am uitat, dar te-am găsit pe Facebook. Și-am mai descoperit ceva: amândurora ne plac băieții.
Rozalia Cristea
Albă ca Zăpada intră în sufragerie unde o așteaptă cei șapte pitici cu masa pusă. Care dintre voi știe, dar nu-și termină fraza că și aude de șapte ori eu. De ce nu mă lăsați să pun toată întrebarea. Fiecare dintre voi își are eul lui, excelează în ceva, își are propria-i personalitate. Vă completați reciproc și așa reușiți să faceți o echipă. Dar, vreau să știu, care dintre voi se pricepe să facă copii. Prânzul se termină în liniște. Toți sunt cufundați în gânduri. Fiecare se întreabă, oare care știe ce eu nu știu.
