Eu aș putea scrie despre frica pe care am simțit-o crescând, dar nu a fost cazul. Eram copil și, ca broaștele fierte ușor, nu am știut nimic. În schimb, era foarte clar - să nu vorbesc despre ce se întâmpla în casă, mai ales cu prietenii de la scară. Aveam televizor cu mileu și câteva cărți. La aniversări, ai noștri se adunau în sufragerie și mai spuneau bancuri cu odioșii, până ce tata nu a mai venit acasă vreo două săptămâni. Atunci am cunoscut teroarea, întâi în ochii mamei. Când s-a întors, era umil.
Gheorghiță Mircea
Îl durea burta. Ieși în noapte și, mai mult ghicind cărarea, ajunse la budă. Se așeză și scândurile scârțâiră de greutatea burdihanului. Scoase sticluța, oftă, trase o gură și își dădu drumul. Se simți imediat ușurat, mai luă o gură și spiritul îi trecu în meditație tradițională, era singurul loc unde avea timp. În coteț Ghiță gemu în somn. Dragul de el, mâine-l tai, am ascuțit cuțitul. Zâmbi. Asomare? Europa? Un rahat. Dimineața, vecini și pompieri, auzindu-i gemetele, l-au scos din resturile latrinei.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Puteam să nu plec. Am făcut-o. Mi-am lăsat, în urmă, casa. Am închiriat una. Și bărbatul l-am lăsat. Aș fi putut găsi altul. Și copiii. Puteam să fac alții. Am spălat wc-uri, dar am și operat pe creier. Am curățat mizerie străină. Am predat tinerilor ce înseamnă viața. Am cules fructe. Le-am pregătit în cele mai mari bucătării. Am furat din buzunare. Am condus și bănci. Am fost damă de companie, dar și stewardesă. Am strâns gunoiul altora. Le-am construit roboți să o facă. E timpul să mă întorc acasă. Mă ajutați?
