Privesc îngândurată pe fereastră unde, picăturile de ploaie își varsă poetic povestea. Un soi de așteptare mută se împletește cu nerăbdarea, iar întrebările curg știind că în curând le voi găsi singură răspunsul. Fericirea ce va urma îmi învăluie plăcut eul și mă încoronează pe viață. Totuși, teama zgârie la hotarul gândirii. Nu poate fi greu, toate o facem, de generații. Suntem mai puternice decât o gândim. Noi, mamele suntem speranța în viitor, îmi spun în timp ce mușc din castravetele murat. Asta-i pofta ce-am poftit.
Sanda Vaideș
Don își pilea unghiile încruntat, așezat pe fotoliul de grădină, flancat de locotenenți. Aceștia stăteau drept, cu mîinile încrucișate pe prohab și scrutau un orizont pitulat după tufe de caprifoi, prin ochelarii de soare cu lentile exagerat de închise. Don San Luca trebuia să dea un răspuns cu privire la trupurile celor cinci Camorrezi napoletani, care încercaseră să-i răpească fiica. Întinse mîna să-și privească unghiile și suflînd de pe ele un praf imaginar, se răsti scurt: Puneți-i la murat.
Carmen Tot
No, zice mătușa Ana, aplecându-și capul prin gura pivniței și uitându-se aspru, așa, prin întuneric, către polițele prinse de pereți, da' gogoșari nu puseși în borcane? Nu, zice bunică-mea. No, vezi, eu pusei. Bine făcuși, zice bunică-mea. Da' căstrăveți la acrit puseși? Nu, nu pusei, zice bunică-mea. No, vezi, zice mătușa Ana, eu pusei. Bine făcuși, zise bunică-mea. Da' ce ai pus, întreabă mătușa Ana. Curechi în butoi, zice bunică-mea. No, bun îi și ăla, zice mătușa Ana. Dă-mi și mie vreo două căpățâni.
