Pe când era copil, stătea cu nasul lipit de sticla vitrinei și privea prăjiturile decorate multicolor, savarinele potopite de frișcă și sirop, rondelele din salam de biscuiți, fântâna de ciocolată, dozatorul de sucuri. Apoi a crescut, a intrat, l-a abordat pe meșterul cofetar. L-a urmărit cum bate spuma de ouă, cum macină sâmburii de nuci ori îi fierbe în lapte, cum pregătește foile mari de aluat. L-a ajutat să le pună, să le scoată din cuptor. Și s-a topit de poftă ca zahărul caramel. Diabetul său era ereditar.
Răzvan Drăgoi
Povestea asta este adevărată și, cumva, tristă. Prima mea profesoară de agățat a fost bunica. Îmi spunea: când te faci mai mare, ieși cu o fată, o duci la cofetărie și, iar aici subliniez predicatul, îi arăți prăjiturile. Eu aveam mai puțin de zece ani, asta e sigur, aveam să rămân cu multe dileme referitoare la femei până în ziua de azi, dar tot nu pricepeam nimic din tactica bunicii. Adică, fată, hai la cofetărie, aia e amandină, aia e savarină, uite un ecler. Acum, hai acasă, pa. Așa o fi făcut bunicul?
Marian Bircea
Mobilier veritabil, verdeață, intimitate, lampioane, felinare, nu arăta a cofetărie socialistă. Arhiplin loc cu un farmec mic burghez. Marea găselniță a gestionarului, un evreu simpatic și prietenos, pe lângă prăjiturile livrate de laborator, erau gogoșile prăjite în ulei presărate cu mult zahăr pudră deasupra ceea ce ne făcea pe noi copiii, să fim tare necuviincioși când ne înfigeam dinții în ele. Se stătea cu orele și din cauză că servit rece cu bură pe pahar, carcaletele făcea ca tăticii să fie tare chercheliți.
