- Tamburină - tamburet.
- Nu se zice tamburet, ci taburet.
- Ce dacă? Eu și cu taburetul pot să fac un joc de cuvinte, dacă vreau.
- Cum să nu. Dacă te amuză... Precis că vrei să vezi cum arată o tamburină.
- Și un tamburet.
- M-ai înnebunit cu tamburetul tău!
- O mică glumă. Ca să mă ierți, am să-ncerc să descriu singur tamburina.
- Bine!
- Are, ca și toba mică, un fel de cilindru, dar mult mai îngust.
- Putem să-i zicem cadru circular.
- Pe acest cadru e montată o membrană, ca și la tobe, dar numai pe-o parte.
- Foarte bine!
- Acum e-acum. Ăăăăăă. Nu știu cum să spun.
- Încearcă totuși.
- Pe cadrul ăsta sunt niște găuri în care sunt băgate nișteee... niște perechi de talgere mici de tot, unul către celălalt. Cam așa?
- Da, e perfect! Sunetul se obține fie agitând tamburina, fie lovind-o din când în când cu degetul sau de genunchiul instrumentistului. Uneori, membrana poate fi lovită de o baghetă mică de tobă sau frecată cu niște măturele din metal. Putem asculta împreună două exemple simpatice. Trei percuționiști care bat în tamburine. În cel de-al doilea exemplu vom vedea tamburine de diferite dimensiuni. Să nu te sperii, Marty, de tamburina cea uriașă!
- Tamburina se găsește și-n orchestra simfonică?
- Nu prea. Ea însoțește, de obicei, dansurile populare spaniole și am putea-o întâlni în orchestră doar atunci când compozitorul vrea să realizeze o atmosferă pitorească. Tot așa și cu un alt instrument folosit în dansurile spaniole: castanietele.
- Castaniete - castravete.
- Ha-ha. Ești o figură. Pe tine te preocupă mai mult cuvintele decât muzica.
- Nu-i adevărat. Am ținut minte tot, tot ce m-ai învățat până acum. Să-ți dovedesc?
- Nu, mulțumesc. Te cred pe cuvânt.
- Castanietele?
- Sunt astea. Două plăcuțe, cam de forma unor scoici, făcute din lemn tare.
- Abanos?
- Abanos sau alt lemn, alteori din fildeș sau chiar din metal. Plăcuțele sunt legate între ele cu un șnur. Se prind de degetul mare și sunt așezate în podul palmei. Apoi, în ritmul muzicii de dans, sunt lovite una de alta. Pocnetul care se produce, sec și pătrunzător, dă muzicii și dansului în sine un farmec deosebit. Să vedem și noi un mic exemplu.
- Îmi mai arăți vreun instrument din grupa asta?
- Unul singur, deși te asigur că mai există foarte multe instrumente de percuție cu sau fără înălțime determinată. Uriașul pe care ți-l arăt acum se numește gong sau tam-tam.
- Brrr... mi-e frică de uriași.
- Stai să vezi cum e și ce sunet scoate. Discul ăsta mare de bronz, atârnat de un suport, e gongul. Dacă e lovit în centru cu o baghetă mare, așa cum fac eu acum, scoate un sunet straniu, care vibrează multă vreme.
- Vai ce sunet! Îmi dă fiori, dar îmi și place. Cui i-a mai venit ideea să-l inventeze și pe-ăsta?
- Chinezilor, dar nu de azi, de ieri, ci acum cincisprezece secole.
- Când era mama ca mine de mică...
- Tot uit că voi trăiți 2.000 de ani, marțianule. Da, cam atunci. Pe urmă s-a răspândit și la alte popoare și a ajuns chiar și-n orchestra simfonică. Imaginația nu are limite, așa că doresc să ascultăm împreună o demonstrație specială în execuția percuționistei Marilyn Donadt.
- Crezusem că numai marțienii au imaginație. Dar văd că m-am înșelat. Interesant de tot. Am neapărat nevoie de o pauză. Trebuie să mă gândesc.
- Ha-ha! Gândește-te. Dar nu prea mult, căci... "pe drumul din poveste..."
Dacă Marty dorește o pauză, vă dați seama că vom face și noi la fel și ne vom da întâlnire peste o săptămână. Nu uitați: sâmbătă! Pe curând!
(va urma)