Acum sunt câteva, comparabile, dar care nu ies la fel de bine din comparație, mi s-a părut. În primul rând expoziția aproape tradițională Time, Space, Existence în câteva locuri, eu o văd la Palazzo Mora, pe unde se afirmă tinerii arhitecți. Deci, unde poți vedea viitorul, de vreme ce la Arsenale vezi consacrați, iar la Giardini vezi instalații în care arhitectura e cel mult un pretext. Apoi, este expoziția Diagrams, de OMA, la Fondazione Prada, aproximativ vizavi de Ca d'Oro. Ca întotdeauna, informație interpretată, ierarhizată, ilustrată prin diagrame, lecție învățată de la Rem Koolhas. Și un nou motiv de a fi nostalgici, căci aproape toată bienala era așa în 2014, iar cea de acum se declară singură a fi din familia ei.
Un nou muzeu de Mario Botta, pavilionar, al cărui proiect este expus în zona comercială de lângă San Marco, în spatele muzeului de la Palazzo Correr, împreună cu un artist, Park Eun Sun.
Sunt convins că sunt cu zecile, dar în 2025 nu s-a mai tipărit o hartă cu ele, ci trebuiau căutate online, ceea ce este mai degrabă inconfortabil, orice mi-ar spune tânăra generație, care e gata să cadă în Canal Grande din pricina atenției hipnotizate pe care o acordă ecranelor, în vreme ce Venezia trece impasibilă pe lângă corpurile lor, pierdute în halucinații digitale... Iar localnicii erau indignați din felurime de motive: ba că Jeff Bezos ocupă insula, precum ați și văzut, că a trecut circul, ba că mișcări de solidaritate cu tot ce mișcă. Este, aici, o cultură de stânga foarte puternică, de regulă manifestată prin măscărirea monumentelor, cu un aer trist și vetust de anii șaizeci și șaptezeci, cam ca și hainele mamzelelor, câte vor mai fi fiind de-ale locului...
Închei, repetând concluziile: o Venezie tristă și cam hămușită, o bienală foarte bună, atipic de bună față de cele precedente, măcar față de cele de după pandemie. O problematică profund neliniștitoare, dar cu soluții, nu doar cu nevricale. Mergeți la Venezia, în primul rând dacă sunteți arhitecți și vreți să stați conectați la lume și angoasele ei. E aproape obligatoriu! Dacă nu sunteți din domeniu, căci nimeni nu e perfect, tot merită deranjul (re)vederii Veneziei, măcar a aceleia (dez)cântată de Brodsky sau Tiziano Scarpa...
Și, în plus, câteva fotografii de la fața locului.
