În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus zece romane. Cel mai recent: Pădurea Vrăjitoarei Mici la Editura Frontiera, 2025) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Republica de la Ploiești, Florăria de la colț, Vindem vise, Hotel și Hoinar - toate textele aici.
*
Am avut treabă la Londra și, după ce-am gătat, m-am fâțâit și eu pe-acolo, să mai văd ce și cum. La o tură prin parc văd grupuri-grupuri: două fete, trei, patru, cinci, șase, șapte sau opt. Grupuri, cârduri, găști, congregații, spuneți-le cum vreți. Tinere și nu foarte tinere, cam între 18 și 45 de ani, distrându-se de minune, vorbind, râzând și plimbându-se fericite. Dar fără bărbați. Raportul dintre cuplurile de îndrăgostiți și stavele de fete era ca 1:20. Adică la o fată care avea un iubit erau pe puțin 40 care nu aveau. Ca om aproape bătrân, tată de fată, m-am coflecit: dacă ăsta este viitorul, eu cum îmi voi mărita fiica, atunci când i-o veni și ei vremea să-și facă o familie? M-am gândit, m-am sucit, dar tot mai rău mă întristam.Până am povestit cu localnica la care am stat. Și ea mi-a explicat că înțelesesem totul greșit: faptul că aceste tinere femei își petrec duminica în cârduri nu înseamnă că n-au bărbați în viețile lor, înseamnă pur și simplu că sunt prietene și că le face plăcere să petreacă timp împreună, vorbind despre ceea ce le interesează. Explicația a fost de fapt mult mai amplă, dar eu o redau pe scurt: londonezii au dezvoltat un sistem foarte funcțional pentru prietenie. Adică prieten îți este cel sau cea cu care ai ceva în comun acum, în prezent, nu cel sau cea cu care ai avut ceva în comun cândva, în trecut - pentru că oamenii se schimbă, iar ceea ce a fost cândva adevărat nu mai este și acum. Mi-a fost greu să înțeleg, dar ea a avut răbdare: când ești la școală îți faci prieteni la școală. Când crești în cartier îți faci prieteni în cartier. Când joci fotbal îți faci prieteni la fotbal. Dar viața merge înainte, începi să-ți construiești o carieră și te muți din cartier. La muncă nu-ți poți face prieteni, pentru că în lumea reală competiția este crâncenă. Așa că-ți găsești, mai devreme sau mai târziu, o pasiune, iar acolo - la "pasiune" - îți faci noi prieteni, cu care ai ce vorbi, pentru aveți ceva în comun acum, în prezent: pasiunea aceea. Unele tinere femei se duc la cercuri de olărit, altele la origami, altele la zumba și tot așa, numărul acestor cercuri este foarte mare, oferta este uriașă, ca într-o metropolă imensă și prosperă cum e Londra. Ceea ce văzusem în parc erau "prietenele de la cerc", nu femei fără bărbați, cum crezusem eu ca un țăran prost ce sunt. Mi-a venit inima la loc. Poate c-o să izbutesc să-mi mărit fata, peste vreo 15 sau 20 de ani, dac-oi mai trăi până atunci... cum o vrea Dumnezeu.
M-am uitat apoi la mine. Ce prieteni am eu? Am numărat: am unul din școala primară (vorbim la telefon o dată la cinci ani); am unul din liceu (vorbim de două ori pe an); n-am niciun prieten din facultate; aveam unul de la fotbal, dar ne-am certat la alegeri, că el s-a făcut georgist; am un prieten de la muncă, îl sun o dată la două-trei luni, să mai povestim despre copaci. Și atât. Nu am prieteni din prezent, ceea ce înseamnă, într-un anumit sens, că eu n-am prezent. Doar trecut.
Pe urmă mi-am dat seama că nu-i adevărat. Vă am pe voi. Ne vedem la Sibiu.
Republica de la Ploiești
1. A, nu, măi iubirică scump, categoric nu. Vacanța în Zanzibar? Ce e aia? Nu, nu vreau, e și zborul prea lung. Nu, amore, nici în Thailanda sau Maldive. Ce? Bali? Nici să n-aud. Da, știu, fluturaș, că ai bani mulți, dar mă știi, eu-s mai mioriță așa. Țin cu casa. No, hai la astea ale noastre, astea cu ești în coadă. Cât mai ești. Chiar? Pitești, Balotești, Scornicești. Uite, eu zic să mergem la Ploiești. Vizităm frumos Muzeul Ceasului, ne mai aducem și noi aminte că timpul trece și tot trece. Poate găsim și-un notar. (Elena Fermuș)
Foarte bun totul, iar propoziția mea favorită este "Cât mai ești." - bravo, Elena!
2. Dincolo de ochii săi albaștri domnea o liniște în continuă zbatere. Geniul îi împletea sinapsele ce-i pulsau mărgăritare înșiruite în cuvinte. Pactul cu diavolul l-a semnat în ziua în care picătura ce îi otrăvea trupul, îi trezea imaginația și simțirea într-un mod unic. Schimbul s-a făcut tacit. Pentru fiecare vers, sticla își vărsa conținutul în corpul ce a luptat până la pierzanie. Dar zestrea lăsată este neprețuită. Dacă Ploiești ar fi fost republică mai mult de o zi, Nichita i-ar fi fost președinte. (Mona Zelenco)
Mona dragă, ia explică-ne ce-ai vrut tu să zici aici: "Pactul cu diavolul l-a semnat în ziua în care picătura ce îi otrăvea trupul, îi trezea imaginația și simțirea într-un mod unic." - ce-ar fi fost dacă scriai și tu ca oamenii: "Pactul cu diavolul l-a semnat în ziua în care picătura ce-i otrăvea trupul i-a trezit imaginația și simțirea într-un mod unic."?
3. N-avem text.
4. N-avem.
5. Ultima oară când a-ncercat instaurarea patriarhatului în casă, domnul Ploaie a pătimit grozav. Nu-i vorbă c-avea mână grea coana Pușa, cum o alinta-n zilele ei delicate, cocoașa lui ducea, dar îi era de vecini, c-auzeau. De data asta, au și văzut. Prost a fost el că s-a retras precipitat în balcon în loc s-o ia bărbătește către dormitor. Una din blestematele alea de așchii din umeraș a sărit taman în balconul lu' Axinte care și-acum i-o arată rânjind, iote, mă, așchie sfântă din crucea ta, hehe. (Sanda Burță)
Nespectaculos, dar finalul a salvat textul. Îmi plac numele personajelor.
Florăria de la colț
1. Singură casa Rinei, din colțul străzii, a rămas nedemolată, stingheră între blocuri, ca o bătrână la o petrecere de tineri. Ascunsă în mărăcini până la streașină, ar fi uitată cu totul dacă, dincolo de gardul strâmb, nu ar înflori, an de an, mălinul. Trecătorii întind mâna, rup câte o crenguță și duc parfumul acasă. Așa renaște Rina: prin fiecare cameră străină unde miroase a liliac sădit și crescut de ea, sub care, fără să știe nimeni, și-a îngropat, pe rând, pruncii născuți din iubiri efemere. (Ana-Maria Butuza)
Sună ca dracul: "efemere"! Se putea spune "iubiri tăinuite", "iubiri interzise", "iubiri blestemate" sau chiar "nevrednice iubiri", ca-n Eminescu. Altfel, text bun, își merită locul întâi.
2. Casa florilor este o afacere profitabilă. Cine ar fi zis, când Gore a preluat florăria și a extins-o, că din ce va câștiga din ea avea să-și cumpere trei case în România și un chalet în Franța, mașini de lux, un post de senator, plus o Miss România ca nevastă. Florile de la parter se vând bine ziua, dar fetele de la etaj îi fac averea de cum se lasă seara. Gore are de toate - orice culoare, abia îmbobocite sau înflorite de tot, catifelate sau cu spini, orice. Aduce și pe comandă și întotdeauna livrează ce a promis. (Iulia Biro)
Genial: "Gore are de toate - orice culoare, abia îmbobocite sau înflorite de tot, catifelate sau cu spini, orice". Bravo, Iulia!
3. Frunzele cresc în pivniță. Lămpile dau lumină fermecată și căldură ca vara. Tăticu e vesel, mămica nu prea. N-am voie să mă joc printre plante, dar uneori cobor să le cânt. Tăticu se miră ce bine le merge, ce idee marfă a avut. Mămica are o bănuială, dar o ține pentru ea. Când vecinul întreabă ce fac părinții, răspund cresc balauri, în locul tău n-aș întreba. Omul zice secătură mică, eu scot limba. Azi e rândul lui. Seara îi las o plantă înfometată la ușă și-i bat în geam. Dimineața îl găsesc rece, bun de îngropat. (Ruxandra Comșa)
Fără "bun de îngropat". Altfel, textul e bun, găselnița funcționează literar.
4. La o florărie s-au adus 75 de buchete cu câte 26 de lalele, 39 de buchete cu câte 30 de trandafiri și 45 de buchete cu câte 39 de garoafe. Unde, măi copile, la asta din colț? Nu, tată, e problema la mate. Deci, zice mai departe: în fiecare vază pot fi puse câte 15 flori de același fel. Știind că o vază cu flori necesită 30 de centimetri pătrați, folosind asociativitatea, să se calculeze suprafața florăriei. Ce trebuie să fac, că nu înțeleg. Mă ajuți? Nu știu, băiete. Du-te la mă-ta, că ea e cu florile. (Paula Butnariu-Bompa)
M-au luat nădușelile când am văzut că iar am de rezolvat o problemă de aritmetică! Noroc cu finalul. Mulțumesc, Paula!
5. Au înflorit castanii pe Bulevard, mă anunță Ana, care-i de ani mulți în State. Am văzut, mint, și plec pe jos spre casă, pe lângă castanii înfloriți. Când o fi apărut florăria asta, mă întreb, și intru. Înăuntru văd trandafirii roșii aduși de prima mea iubire la 16 ani. Și pe cei albi din voalul de mireasă, irișii bleu puși tot de el lângă primul nostru copil. Sunt și freziile mov pe care i le-am dus la spital Ei, înainte să plece, la doar 18 ani. Și mă întreb dacă celelalte sunt pentru mine sau vor colora o altă viață. (Dana Popescu)
Ultima frază este complet inutilă în economia textului.
5 (Ex-aequo): O jună veselă care iubea florile își deschise recent afacerea. Se bucura liniștită de ziua ei când o doamnă în etate cu iz arțăgos se apropie. O coroană vreau, fetițo, să fie frumoasă, încărcată de bujori. Condoleanțe, pentru cine este. Ce condoleanțe, n-a murit nimeni. Atunci. Soacră-mea, e ziua ei săptămâna viitoare și vreau să-i fac o surpriză. Cu multe flori vreau, ți-am spus, o să i-o las în poartă o dată cu certificatul de divorț. Știi că într-o relație sunt întotdeauna doi vinovați. El și cu mă-sa. (Amalia Melnic)
Hm. Doamna în etate avea o soacră încă vie. Doamna Matusalema, probabil.
Vindem vise
1. Cu fiecare zi, amfiteatrul se golea. Apatici, dezorientați, fără ambiții. Profesorul, trecut de vârsta pensiei, nu le înțelegea lipsa de entuziasm. Îi privea mirat, trist, convins că tinerețea trebuie să ardă. Dar ei se uitau în gol, stingheri. La douăzeci și unu de ani, simțeau că totul e deja ratat. Un sfert nu-și găseau de lucru. Visul american, așteptat de bunici, ajunsese, dar era doar o promisiune uzată, frumos ambalată și vândută ieftin celor dispuși să creadă. Însă nu mai cumpăra nimeni. (Ana-Maria Butuza)
M-a durut sufletul citind textul ăsta. Este oglindă. Vezi, Ana-Maria, că n-ai avut dreptate? "Mihai, eu scriu ca să fac lumea mai frumoasă!". Complet greșit. Nu de asta scriem literatură. Nu de asta ai scris tu acest text. Scriem ca să facem lumea mai adevărată, nu mai frumoasă.
2. Nu știu de ce vor ei să simt. Să simți doare. Mai bine nu mai simt nimic. Un geam deschis ar putea să mă ajute. Am fost la gară, dar sunt laș. Nu am vrut să încep să nu mai simt cu atâta durere. Într-o clipă de claritate, i-am rugat să mă ducă la clinică. O văd pe mama că plânge des, dar nu îmi prea pasă. Să ia și ea ce iau eu. Am promis că mă las, doar să o văd liniștită. Ce fericită a fost în ziua aia. Fată, alcoolul e slab. Te învăț eu. Stai. Am zis că mă las. Mă las. Alex, vin pe la tine. Vreau 2. Știi tu. (Caterina Tudorache)
Mă așteptam la abordare (drogurile) pentru tema asta, iar asta e cea mai bună execuție (au fost multe texte care au mers pe varianta "droguri").
3. Eu cea mică și încă neîndemânatecă, tu, fratele mai mare, talentat la toate și plin de idei năstrușnice. Părinți nu, bunici da. La lumina a două lumânări, doar cu mâinile, tu faci figuri pe peretele camerei și chiar pe perdea: căței, pisici. Dacă-ți unești palmele apare o pasăre, care parcă-ți mănâncă din mână. M-ai învățat și pe mine să-mi unesc cele două degete mari ca pasărea să bată din aripi și să-și ia zborul în sus, spre mama și tata. Bunica va pune scaune pentru spectatori, să tragem curent în casă. (Octavia Buhociu)
Bonjour tristesse. Dar, da, cum i-am zis și Anei-Maria: așa facem lumea mai adevărată, scriind despre cum e ea, nu despre cum am vrea să fie.
4. Visul său era să plece într-o călătorie în jurul lumii. A început să economisească, de când s-a angajat. În câțiva ani ajunsese la o sumă frumușică. În ziua când a pornit în escapada mult așteptată, de bucurie, și-a pus muzica preferată în căști. A plecat spre aeroport, fredonând. Pașii parcă dansau în ritm de fericire. Nu a auzit bolidul de lux, pe trecerea de pietoni. Privește marea, la apus. Lângă el este mama. Îi zâmbește, își înfășoară șalul în jurul umerilor și împinge căruciorul spre hotel. (Iulia Stavre)
Și visul meu e să plec într-o călătorie în jurul lumii! N-am ajuns însă într-un scaun cu rotile, fiind prea leneș pentru a economisi... nemaivorbind de o sumă frumușică!
5. Primenită, se gătește cu veșminte alese din zori, își freacă temeinic obrajii cu palmele ca să-i rumenească, își împreunează în creștet, cu o agrafă, coadele tăciune, iar gândul îi e tot cu Zoli, i-a promis c-o ia, că n-o lasă așa, de râsu' lumii, că-i e dragă ca lumina din ochi. Acu' fata așteaptă pe pătuc să vie. Cu mâinile pe genunchi, stă toată țeapănă, să nu șifoneze fota. Mă'sa e-n spatele gardului. Stă pitulită să-i ție de grijă fetii. Numai ta'su e în fundu' curții și suduie neamurile băiatului, că el știe. (Alina Ilie)
Asta e literatură! "că el știe" - bravo, Alina!
Hotel
1. Este ceea ce noi numim viață. Și ne supărăm că nu avem vedere la mare, cum au alții. Dar nu vedem că unii nu au nici balcon, iar alții sunt la subsol. Nu ne gândim că aici stăm doar câteva zile. Care ar trebui să fie frumoase, pentru că, nu-i așa, e tot ce avem. În schimb, ne gândim că dacă nu e bine acum, va fi data viitoare. Dar, ghici ce: nu va mai fi o data viitoare. Când ți se va termina sejurul și vei închide ușa după tine, vor intra alții. Pentru care tu, dar și colegii tăi de cameră, veți fi doar umbre. (Dana Popescu)
Ideea nu e nouă (a folosit-o Jerome K. Jerome în finalul de la "Three Men on the Bummel"), dar e bine executată. Aș fi renunțat la ultima frază.
2. Mă sunai înainte, veneai cu o sticlă de vin pe care o beai cu sete, mă dezbrăcai pe îndelete și mă iubeai cu un apreciabil simț de răspundere. Apoi îmi miroseai părul, mă întrebai cu ce șampon mă spăl și mă rugai să-ți prăjesc niște cartofi, că nevastă-ta nu-ți dă voie: ai colesterolul mare. Când te-am întrebat ce simți pentru mine, mi-ai zis că sunt hotelul tău de cinci stele. Nu am știut dacă să mă bucur sau să mă întristez și abia aseară mi-am dat seama că mie nu-mi plac hotelurile, ci prefer casele bătrânești. (Siranuș Hakobian)
Uite d-aia n-am eu amantă, cum au scriitorii de vârsta mea. Că voi toate preferați casele bătrânești, fi-v-ar casele să vă fie, Siranuș!
3. Deschise cu greu pleoapele. Perdeaua lăsa să-i stăruie supărător un fir de lumină pe fața amorțită. Își mișcă incontrolabil mâna ce voia să se agațe de așternut. Patul plutea pe culmea disperării. Nevoia îl măcina pe interior și își cerea drepturile. Simțind parcă chemarea în ajutor, mama intră cu plicul salvator. Îi promisese că nu va lua toată doza, dar avea prea multe răni, slăbiciuni, dorințe înăbușite. Sid a căzut într-un somn mai adânc decât viața, cu moartea la căpătâi, în camera 100 din hotel Chelsea. (Mona Zelenco)
Dacă nu știi cine a locuit și a murit în hotelul Chelsea din New York nu vei înțelege de ce i-am dat locul trei acestui text.
4. În interes de serviciu, mă deplasez la Sibiu. Ajung la Împăratul Romanilor, primesc cheia camerei, intru și rămân cu gura căscată de atâta lux și confort. Obosită, mă decid să fac o baie. Intru în cadă și mă fură visarea. Însuși împăratul Vespasian îmi toarnă apa caldă pe cap, ca să-mi limpezesc gândurile în privința dorințelor mele arzătoare apărute în acest cadrul medieval. Domnia sa, cu dotarea cavalerească ridicată la un înalt nivel, se dezbracă lent, când aud recepționerul, ce faci bre, apa curge pe sub ușă. (Rozalia Cristea)
Rozalia, vezi că am treabă la Sibiu la mijloc de iulie. Din păcate, n-am nici cazare la Împăratul Romanilor, nici dotare cavalerească capabilă să se ridice la un înalt nivel, pezevencheo! Am însă lansare la Humanitas. Eu zic că face!
5. Iulică își scoase salopeta, puse sculele la loc și ieși din tură. Cu puloverul lui bej și cu blugii buni, cu ochelarii de soare prinși în anchior, arăta prezentabil, doar urma să sune acasă. Ieși de pe coridorul cu camerele tehnice, urcă de la subsolul hotelului la recepție și se pregăti de un apel video, pe unul dintre fotoliile somptuoase. Le arătă celor doi copii mici unde lucrează. Roti telefonul până când auzi zumzăiala lor de fericire. Uitați ce candelabre, ce oameni eleganți. Asta e Roma. (Laura Stanciu)
În sfârșit, un text care mi-a mers la inima mea secretă de fost muncitor temporar prin Străinezia (gastarbeiter). E greu să fii sărac printre bogați, chiar dacă ești bine plătit... e greu.
Hoinar
1. Se numea celula 42-B, dar își spunea Cella. Când a plecat din țesutul mamă, visa să exploreze. Hoinărea prin sânge cu eleganță, lăsând mici haosuri în urmă, ca suvenir. Fac ce vreau, trăiesc liberă, își spunea. Apoi, într-o zi, un macrofag bătrân i-a spus adevărul. Nu ești specială, dragă. Ești tot un cancer. De-atunci, Cella intră în metastaze, fără chef. Se răspândește, cu tristețe. Stă ore întregi lipită de un ganglion, întrebându-se dacă autodistrugerea poate fi o formă de sens. Nescisquides, ergo crescis. (Ana Maria Dobre-Nir)
Ăsta nu e text de Ficțiuni Reale, e capodoperă. L-aș dezvolta într-un roman. Bravo, Ana Maria!
2. În greierii amiezii îi auzeam huruitul de cum suia coama să scoboare spre sat și ne porneam puhoaie, cu liota, să-i ieșim dinainte. Pe care ne nimerea, Nenicu ne suia din zbor în șa și țin-te, noroc, să ne dea cu Hoinaru pe drum. Tanti Mica sta nemișcată în poartă, cu bilele ochilor înotând disperate să-i iasă din fundul capului. Nenică, nu mă da de necaz, îi striga ea încinsă-n strânsoarea brațelor lui. Iar am visat că te-adun de pe drumuri. În huruit de amiezi, baba Mica îl tot strigă și azi pe coamă, la cruci. (Monica Ciurea)
Vreau să știu cum a murit Nenicu! Monica, te rog să mai bagi personajul Nenicu și în alte texte, de-acum încolo, hein?
3. Nu-mi place, se întoarce acasă, zicea supărată mama. Lasă-l să vină, o îmbuna bunica, însă nu tăiem pentru el vițelul cel gras. Unchiul necunoscut de mine urma să sune la ușă și nu știam ce să fac, era un subiect tabu în familie. A intrat un bărbat piele și os, galben la față, care s-a prăbușit în brațele bunicii. A doua zi a plecat de tot, în somn. Au rămas de la el multe poze și-o groază de bani din țările pe unde colindase. Venise doar să ni le aducă și să-și ia rămas bun de la noi, altceva nu voi afla vreodată. (Andra Toropoc)
Am avut un unchi-mare care a murit exact la fel. Dar nu se întorsese de la colindat de țări, ci din război. Și în niciun caz cu poze, iar de grămada de bani nici nu mai zic.
4. Sunt cea care caută explicații pentru tot ce mi se-ntâmplă. Când nu le aflu de la mine, alerg altundeva. Așa-am pățit cu inima, simțeam ceva bizar. Cardiologul m-asigurase, și nu o dată, că tensiune de aviator, puls ideal, EKG ca un portativ cu cea mai bună muzică pe el. Și-atunci? Am fost la alt specialist. Știa pe limba inimii, i-a ascultat istoria. Eu am tăcut. Apoi a dat verdictul: un hoinar rămas acolo. Nu, imposibil, i-am spus, doar am făcut curat. Degeaba, mi-a zis zâmbind, în inimă hoinărește cine vrea ea. (Elena Fermuș)
Fără "ea" de la final. În rest n-am nimic de obiectat.
5. Era pe vremea când un nou răsărit, mai colorat și mai vesel, prevestea începutul unei noi zile, mai vesele decât noaptea în care dormisem timp de patru decenii și jumătate. Mi-am luat rucsacul, casca, și câteva sute de lei. Privind doar înainte, m-am îndreptat spre garaj, dornic să înconjor orașul, țara, lumea. Am dat husa la o parte, am verificat aerul și benzina. Pedală. Iar pedală. Nu pornește. Atunci mi-am dat seamă că nu poți hoinări într-o nouă lume pe o motoretă Hoinar, fabricată la Metrom. (Alex Micu)
Era și cazul să avem un text cu celebra motoretă "Hoinar"! Un jaf. Avem în sat un tractorist, unul Neluțu, care își luase așa ceva. A reparat la ea până a murit de alcoolism, după Revoluție.