S-a rătăcit alergând, deși știa pădurea pe de rost. Copacii păreau trași la indigo, potecile se înfundau în tăcere. Când a apărut cabana, s-a apropiat cu teamă. Ușa era deschisă. O pisică i-a trecut printre picioare și s-a strecurat înăuntru. A urmat-o. În pat, oase, un ceas ticăind. A scos telefonul. Niciun semnal. Pe noptieră, o fotografie. Ea, copil, zâmbind stingher. Pe genunchi îi dormea pisica. Aceeași care acum o privea. Inima i-a bătut ca un pumn în piept. În reflexia geamului, altcineva zâmbea în locul ei.
Monica Bologa
Nu voia zâmbete perfecte. Căuta fisuri, priviri pierdute, tăceri prea lungi. Își plimba aparatul ca pe o prelungire a inimii, surprinzând nu chipuri, ci ce era dincolo de ele. Oamenii credeau că le face poze. Dar, atunci când apăsa declanșatorul cu o blândețe de spovedanie, le păstra durerea în obiectiv, bucuria într-o rază, golul într-un colț de umbră. Ieri a fost întrebat de o fată: De ce nu te fotografiezi niciodată? A zâmbit trist: Pentru că n-am cui să arăt ce-a rămas din mine, după ce i-am surprins pe toți.
Marian Benone Mihai
Zâmbește, chiar dacă n-ai dinți, chiar dacă viața ți-a scuipat sufletul în colțul gurii, eu îl prind, clic, fără filtru, fără milă, fără Photoshop, doar mizeria ta sinceră, ridul tău real, goliciunea ta morală, ambalată-n haine de firmă, te văd, nu contezi, ești exemplu, ești un exponat de carne tristă, clic, încă unul pentru colecție, nu fur suflete, le vând la vernisaj, cu vin ieftin, brânză transpirată și critici orbi, toți aplaudă, nimeni nu vede, dar toți se simt văzuți, și ies fericiți, că nu-s ei pe perete.
