Târa după el aripile grele. Era un timp în care putea să zboare și să privească de sus oamenii, să le vadă sufletul. Se spune că îngerii nu îmbătrânesc, dar nu e adevărat. Dacă ai dat greș ai două opțiuni: îmbătrânești și mori sau te înrăiești. A ales prima variantă. Nu o să uite niciodată ziua aceea în care și-a întors ochii pentru o clipă și copilul s-a smuls din mâna mamei sfârșind sub roțile mașinii. El o avea în grijă pe mamă. Nu a putut să îi ridice durerea de pe umeri și mințile au părăsit-o.
Gabi Lupu
Vasile își căuta altă meserie. Făcuse un curs de reconversie după ce se închise fabrica de ciment. Din banii primiți își cumpărase un aparat foto profesionist. Încă nu avea curaj să meargă la nunți sau la petreceri. Colegii de la curs i-au explicat că acolo se face banul gros. Pentru el banii nu erau importanți. Nu îi plăceau oamenii și totuși își găsise o meserie care era despre oameni. Zilnic se pregătea de întâlnirea cu ei. În cimitirul din sat toți îl așteptau nemișcați și ascultători.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Când am să fiu mare am să fiu pozar. Din ăla care fotografiază suflete oarbe. La început. Care scoate în bucățica aia de hârtie căldura palmei așezată pe pântecul rotunjit, sărutul tatei lăsat în locul unde s-a ivit o umbră de talpă și, mai ales, tremurul din colțul buzelor și liniștea cu care se scurge o lacrimă atunci când se aude tic-tacul ritmat din burta femeii. Asta am să fiu eu, cea care va prinde pe carton mugurele în care înflorește viața. Doar că mama n-a dus sarcina la termen. Data viitoare mă fac pozar.
