Vine acasă atât de obosită încât nu are putere să scoată bacșișurile din buzunar. Alunecă din blugii atârnați pe scaun și eu caut pe jos monedele care ajung mereu în borcanul meu de vise. Mergem la pizza, zice mama dimineața netezind bancnotele și-apoi te tund, te costă un pupic. Râdem. Asta până apare tata de pe traseu și-n ziua următoare se evaporă borcanul iar blugii mamei sunt rupți de căutări asidue. Bea mult în pauze și-i trebuie bani, am învățat să nu plâng, doar strâng capacul peste alt vis numărat degeaba.
Răzvan Dițescu
Nu pentru că sunt mulți, nici pentru că ar fi puțini, ci pentru că nu mai au sens. Stau în fața mea promițându-mi viață, dar aduc în loc o nesfârșită așteptare. Cu fiecare teanc pe care-l adaug în seif, îmi spun: Încă puțin, apoi voi trăi. Dar ce înseamnă să trăiești? Acum mă trezesc, muncesc și până prind o clipă liberă, se face noapte deja. Ziua următoare o iau de la capăt. Și nu pot să nu mă întreb. Când în sfârșit va veni ziua aceea - cea în care îmi voi permite să trăiesc - oare voi mai ști cum se face?
Mona Zelenco
Îmi port milioanele etalate pe gât și pe brațe, mă înfășor în ele cu țesături de mătase și mă învălui în arome din cele mai fine. Deși în jur adie bogăția iar banii se lipesc umili de degete, în interior, tristețea și neîncrederea, sfredelesc fără încetare și-mi lasă un vid imens. Afară plouă cu dezamăgiri, și pe alocuri, rămân pete de speranță. Aștept ca ploaia să-și încheie monologul, și voi săpa o groapă adâncă, unde cufărul va fi în siguranță. Telefonul sună a jale. Aud. Participați la un teledon pentru sinistrați?
