Instrumente de coarde
- Scularea! M-am înviorat.
- Era și timpul, Marty, pentru că, în curând, vei face cunoștință cu instrumentele cele mai importante din bogata lor galerie.
- Nu pot să cred! De atâta timp mă plimbi prin sălile de muzică, îmi arăți instrumente peste instrumente, le împarți pe grupe, pe categorii și încă nu le-am cunoscut pe cele mai importante????
- Cam așa ceva. Nu vreau să spun că instrumentele învățate până acum n-ar fi importante. Nici gând! Dar, abia de-acum încolo, prin intermediul tuturor instrumentelor de coarde, te vei putea apropia, încetul cu încetul, de marea muzică.
- Cât e de mare?
- Cine?
- Muzica aia. Că mie mi se face frică dacă e prea mare.
- Micuțule, n-ai s-o vezi că-i mare, doar ai s-o auzi că-i frumoasă și o să-ți placă, dar nu încă.
- Știu... "Că pe drumul din poveste, înainte mult mai este."
- Povestea noastră despre instrumentele de coarde n-o să înceapă cu "a fost odată" ci, așa cum te-am obișnuit, cu o clasificare.
- Științific.
- Bineînțeles. La instrumentele de coarde te vei întâlni cu trei grupe: coarde frecate, coarde ciupite și coarde lovite. Am să-ți spun un mic secret.
- Ador secretele!
- În orchestra simfonică sunt socotite instrumente de coarde numai cele din prima grupă. Aici se încadrează vioara, viola, violoncelul și contrabasul. La toate patru, sunetul se obține cu ajutorul arcușului, cu care e frecată coarda.
- Vioară - viorea. Iar m-am jucat!
Vioara
- Ție îți arde de joacă și eu mă frământ, fiindcă nu știu ce să-ți spun despre această regină a instrumentelor, ca să nu fie nici prea mult, nici prea greu, dar nici prea puțin. Mă gândesc să ți-o arăt și s-o examinăm împreună.
- Cel mai bine.
- Îți place? Vezi ce formă elegantă are?
- Pentru mine, care vă văd pe toți la fel și vioara seamănă a om. Fără mâini, fără picioare, dar cu corp, cu gât și cu un fel de cap micuț.
- Bine spus. Ceea ce numești corp este o cutie, meșterită cu multă grijă, care face ca sunetele să sune mai frumos - i se spune cutie de rezonanță. Dacă te uiți bine și pe o parte și pe cealaltă, vezi că fața și spatele sunt puțin de tot "umflate".
- Cum îi stă bine omului, cu puțină burtică.
- Puțină de tot. În schimb, la mijloc are "talie".
- 90 - 60 - 90. Ca manechinele.
- Rostul acesteia este de a permite arcușului să cânte comod pe toate coardele. Cutia de rezonanță nu este foarte înaltă, doar atât cât e necesar ca să se amplifice sunetul emis de coarde. Această înălțime este dată de părțile laterale, care reunesc fața cu spatele și care se numesc eclise. Ele sunt făcute din lemn de arțar, la fel ca și spatele.
- Și fața?
- Fața e din lemn de brad.
- De ce e găurită fața?
- Cele două orificii ajută la amplificarea sunetului. Poți să-mi spui tu ce formă au? Îți dai seama?
- Să mă uit mai bine. Unul e ca litera f și al doilea ca un f întors.
- Așa e. Li se și spune f-uri.
- Sunt bun la descrieri!
- Bun și... modest. Dar ai nimerit-o, ce-i drept. Chiar și cu asemănarea cu corpul omului. Uite, partea asta care continuă corpul, se numește gât. La capăt de tot, capul, foarte asemănător cu un melc, se cheamă volută.
- Nu valută.
- Te rog. Măcar tu, ca marțian, nu mai vorbi de bani.
- Din ce lemn e gâtul?
- Din arțar. Pe gât stă o limbă neagră, din lemn de abanos.
- Cum să stea limba pe gât? Ce, e un corp extraterestru? Măcar de-ar fi fost marțian.
- Așa i se spune acestei bucăți prelungi de lemn, pe care stau coardele, ce să-i faci? Vioara are patru coarde, prinse la un capăt de un cordar și la celălalt capăt de patru cuie din abanos. Ca să stea mai întinse, coardele se sprijină pe o bucățică de lemn, aflată în dreptul f-urilor, numită căluș.
În interior, în dreptul călușului, există o bucată de lemn, care preia vibrațiile și le transmite de sus în jos. Se numește pop și este socotită inima viorii, pentru că sunetul depinde de locul unde este el așezat și de grosimea lui.
- Știam eu, știam eu! Dacă are și inimă e un fel de om, nu-i așa?
- Nu-i așa, dar vioara poate prinde viață atunci când cântă la ea un violonist talentat.
- Îmi arăți cum se cântă?
- Imediat. Cele patru coarde, la fel de lungi, dar diferite ca grosime, intonează sunetele sol, re, la, mi. Vioara se pune la gât, în partea stângă și cu degetele mâinii stângi se apasă pe coardă și se cântă toate celelalte sunete.
- Mie-mi convine de minune, ca stângaci...
- Stai nițeluș că și mâna dreaptă are treabă. Ea mânuiește arcușul cu care sunt frecate coardele, ca să iasă sunetele. Fără arcuș, poți să-ți miști tu degetele pe coardă cât vrei, că tot nu s-ar auzi nimic. Arcușul, cum se vede, este o baghetă elastică de lemn, de care e fixată o șuviță de vreo 160 - 170 de fire de păr din coada calului.
- Este un păr gros. Mi-aș face o perucă din el!
- Da, e un păr gros și rezistent. Să examinăm un pic partea de jos a arcușului, pentru că aici părul e prins de un "scăunel", fixat pe baghetă. În interiorul lui există un șurub metalic, cu ajutorul căruia se întinde părul atât cât e nevoie.
- Acum vrei să-mi cânți puțin? Sunt curios cum sună.
- Îți cânt întâi ceva, ca să-ți mai astâmpăr curiozitatea și pe urmă mai vorbim despre viori. De fapt, ce ar fi să îți cânte altcineva? Doi muzicieni de renume: violonista Janine Jansen și la pian dirijorul și pianistul Antonio Pappano. Cântă o lucrare potrivită pentru un marțian romantic: Liebesleid de violonistul și compozitorul Fritz Kreisler (1875-1962).
- E ceva cu dragoste? Mă topesc!
- Haha! Da. E cu dragoste. Titlul s-ar traduce cam așa: "suferință din dragoste". Dar muzica nu te va face deloc să suferi, să nu ai grijă.
- Ce frumos a fost! Pot să mai ascult o dată?
- Sigur că da. Însă mă gândesc să îți fac o surpriză: vom putea asculta Liebesleid chiar în interpretarea autorului. Fritz Kreisler a cântat frumoasa lui lucrare în anul 1930, acompaniat de pian și apoi, în anul 1942, acompaniat de orchestră. Cred că o vei învăța pe dinafară, dar merită. Este un mare noroc să îl auzim pe Kreisler cântând la vioară!
Și așa, dragii mei, am profitat și noi să ascultăm această interpretare de valoare din "discoteca de aur". Sper că v-a plăcut! Ne reîntâlnim sâmbăta viitoare! Vă aștept!
Bonus: De aici, de pe LiterNet, puteți descărca gratuit o carte foarte frumoasă despre cum se face o vioară. Se numește Poem pentru Vioară și Lutier, e semnată de Dinu Lazăr (fotografii) și Delia Oprea (poeme) și se găsește aici. Chiar și Marty, cât e el de marțian și de neastâmpărat, a rămas cu gura căscată când a văzut-o.
(va urma)