Adino, ce mă fac cu șefu'? Îmi dă cele mai nașpa lucrări, deadline-uri strânse, mă-ntreabă mereu de ele cu zâmbetul ăla înghețat. Visez doar bilanțuri, nu mai sunt bună de nimic, aia mică mă-ntreabă de ce nu mă mai joc cu ea. Ce să mă joc, sunt ruptă. Tu m-ai adus în firmă, zi-mi, ce fac? Nu ți-e clar? Unghia degetului mijlociu al Adinei săgetează aerul. N-ai văzut cum îi lucesc ochii? Așa am pățit și eu. N-ai de ales, pleci de tot sau stai. Adică cum, vrei să zici că tu și ăsta? A, nu, fată, eu sunt cu șeful lui.
Răzvan Drăgoi
Sunt ca un dumnezeu al ateilor, adică o halucinație colectivă. Nimeni și, cu atât mai puțin eu, nu e sigur că exist. E o poveste, un fel de a spune. Istorisește-o altfel și viața mea este alta. Pot spune că mi-am pierdut serviciul sau că mi-am găsit timp să admir lumea. M-aș face admirator profesionist. De orice. Și nu ar fi fost o viață irosită. Pe asta mi-am petrecut-o în insomnie și frig sufletesc. Am ars complet. Am scris pentru ultima dată. Sunetul prelung al aparatelor conectate la mine.
Tibor Szente
Lămpi roșii, asfalt proaspăt plouat, reflectând lumina ce atrage spre împlinirea visurilor ascunse. Un costum ponosit, geantă de piele din care ies dezordonat colțurile mototolite ale unor hârțoage cernute cu cifre. Părul șaten, năclăit de transpirația de la birou, o batistă mototolită în buzunarul de la piept, urme de parfum ieftin, învechit. A trecut prea multă vreme în singurătatea din odaia de la mansardă. O ia direct de mână și intră. Plătește conștiincios și îi spune să îl trezească într-o oră.
