Sunt românești? Da, da, d-aci, dă la Butimanu. Dă-mi și mie de douăzeci, cer. Tipul cu șorț de măcelar cântărește, scoate din tas două cireșe, le pune în grămadă. Era prea mult? întreb. Ai cerut de 20, zice, și-și mută privirea pe alt client. Dracu' mai ia de la tine, gândesc, dar imediat scot cincizeci de bani, mă-ntorc, îi dau moneda și iau doar cele două cireșe mari. Dă să zică ceva, dar scutură din mână, a lehamite. Povestea asta s-a-ntâmplat acum un an. Cele două cireșe sunt în frigider, la fel de frumoase. Românești.
Titela Durnea
Vara lui '81. Căsuța din deal, mică, albă și tare țâfnoasă, sfida gravitația, suspendată de cerul de-un albastru pur. Noi, niște mogâldețe vreo șapte la număr, ne rostogoleam ca mingile prin auriul sânzienelor. În poienița din vale ne așteptau ei, chipeși, falnici, să-i cotropim. Învățaseră de la pământ dărnicia. Ne cuprindeau în brațe, agățându-ne cercei la urechi, apoi ne lăsau domol în iarbă, unde ne odihneam trupul și sufletul. Și zâmbeam printre crengi cerului, descifrând în nori destine și vise. A fost odată.
Aurelian Țolescu
În copilărie, în lunile de cireșar, mama mă îndemna să urc în pomii din spatele casei și să culeg cireșele coapte. Peste ani, a avut un AVC și a fost la limita hemoragiei craniene, la o tensiune de 30/14. Se formase o cireașă într-un vas de sânge din apropierea cerebelului. S-a resorbit și mama și-a revenit. Accidentul fatal a fost peste încă 10 ani, de tip ischemic și mama și-a pierdut o parte din funcțiile cognitive. În rarele momente când era un pic conștientă mă întreba: Ai cules cireșele?
