Pe bancă, în mijlocul amiezii, femeia închise ochii și clipa aceea, atât de absentă, fu luată drept semn de cer, ca o permisiune uitată. Atunci, de parcă tăcerea ei ar fi fost o cheie, norii se descheiară în desfășurări de sânge liniștit, și începu ploaia de cireșe coapte. La început, râdea. Apoi, fructele îi loveau umerii, obrajii, gura. Unele i se topeau pe claviculă, calde, lipicioase, alunecând spre sâni. Încercă să respire, dar o cireașă i se lipi de trahee. Se lăsă pe spate. Nu mai era nimic. Doar roșu. Crud.
Ligia Dumitrescu
Veniți de luați cireșe, maică, îi îmbia pe trecători țața Ioana. Stătea în poartă, adusă de spate, cu mâna cozoroc deasupra sprâncenelor, doar, doar o vedea mai bine chipurile. Hai, maică, e păcat de ele. Gem crengile anul ăsta și eu nu mai pot să adun. Arză-le-ar focul de bătrâneți. Mușterii n-a prea aflat pân-au ieșit copiii de la școală. Atunci curtea ei a răsunat a veselie. Stătea în pragul casei lăcrimând. În lacrima ei, amintirea anilor când, cățărată printre crengi, își punea cercei roșii din cireșe dodoloațe.
Vero Anttheia Teodoru
Săpa spre stânga, dădea cu capul de un perete. Începea alt tunel, nimerea din nou în zid. Se oprea rar câte o clipă, dar ce înseamnă asta când timpul nu poate fi măsurat iar spațiul este peste tot în jurul tău. Doar mirosul era unul plăcut, nu s-ar fi despărțit niciodată de el. Ne putem lega de lucruri pentru a suporta totul mai ușor. Așa gândea un mic vierme ce-și ducea zilele în miezul unui fruct dulce. Sezonul cireșelor e scurt la fel ca viața. Bucurați-vă și nu le mai căutați atât de viermi.
