Când înfloresc cireșii coboară cerurile pe pământ. La fel ca minunile din noaptea de Sânziene trebuie să ne învețe cineva să le vedem frumusețea. Ne-am întâlnit în copacul de la marginea livezii. Mi-ai pus cireșe la urechi. Și la nuntă ai făcut-o. Și când ți-am spus de sâmburii din pântec. Era iarnă, unde le-ai găsit? Și când furtuna ne-a pus la pământ toți pomii. Îmi dădeai, ușor, părul peste ureche și îmi prindeai cireșele. Eram frumoasă sub mâinile tale. Un singur lucru nu m-ai învățat, cum să mi le prind singură.
Monica Bologa
Pe ușa de la lift, literele par înmuiate în vin. Sau în sânge. Știu exact cine a scris invitația asta, cu ruj. Urc scările două câte două, până la etajul trei, ap. 12. Bat de trei ori. Îmi deschide ea, goală, despletită, și cu o cireașă între buze. Cât e kilu'? o întreb. Două ore, îmi răspunde. N-am atât, îi zic; vin când se mai ieftinesc. Cobor scările fără grabă. Brusc, simt o înțepătură în ceafă. Mă lovise sâmburele pe care l-a scuipat spre mine. L-am luat de pe jos și i-am supt toată pulpa rămasă. Gratis.
Carmen Ecaterina Ciobâcă
Noaptea se pogorâse peste sat, prevestind somn fără vise. S-au auzit pași în colbul drumului, poarta a scrâșnit dureros, bocanci au năvălit în tindă, ochi îngroziți s-au ivit din așternut, tălpi mici au lipăit pe podea, nepoftiții slobozeau din gâtlejuri răcnete de neînțeles, i-au rânduit în ogradă unul lângă altul, cămășile albe fluturau deznădăjduit, un scâncet a sfâșiat întunericul, un pat de pușcă i-a mânat către gară, trenul a pornit spre tărâmul de la capătul lumii. În vara aceea cireșii au rămas neculeși.
