Funcționara de la ghișeu îmi spune să aștept. Privesc plictisit pe geam. Peste drum, în stația de tramvai, o rochie albă cu cireșe roșii încorsetează doi sâni plini, făcuți să te bage-n păcat. Simt în gât un nod dulceag. Ies. Traversez. Ea pleacă. Mă prinde-n lesă cu șoldurile. Grăbesc pasul, o prind de păr, îi trag capul pe spate și o sărut. Buze umede. Gust putred. Ochi goi. Dau înapoi, scârbit. Mă privește mirată. Nu fi timid, susură printre dinții protezei, galbeni ca sâmburii scuipați într-o farfurie.
Angelica Miara
Un cireșar mi-a furat inima într-o după-amiază cu miros de soare copt. Avea pe umeri cer senin și zâmbetul unui copil care nu știe ce-nseamnă grabă. A apărut printre crengile grele de roșu, cu o mână plină de cireșe și alta întinsă spre mine, de parcă mă cunoștea din toate iernile mele. Nu mi-a spus nimic, doar mi-a prins o pereche de cireșe la urechi. Acum privesc cu drag spre cei doi feciori, ca doi cireși, așteptând cu emoție ziua în care, la rândul lor, vor pune cercei de cireșe aleselor inimii.
Florentina Ghițescu
Tata creștea nutrii. La marginea Mangaliei era un cartier de case, îi zicea Coloniști. Era o curte mare cu o casă veche și mai multe acareturi, pentru porci și găini. Dar cel pentru nutrii era cel mai frumos. Îmi plăcea să le privesc cum înoată și își fac toaleta. Mama nu le suporta, îi spunea, pleacă de-aici cu șobolanii tăi. Aici am mâncat flori de salcâm, aici m-a alergat un cocoș uriaș până ce m-a ciupit de fund. La drum era un cais. Tata îl scutura și mâncau toți copiii de pe stradă. Nu aveam niciun cireș.
