zice Ioana peste gard, cu voce moale, ca o pasăre ce-și scutură penele în zorii verii. Ochii verzi mă prind în plasă. Urc, coșul se umple, dar nu pentru cireșe am venit. Mușc dintr-una, sucul îmi curge pe bărbie, râde. Ai ceva pe buze, îmi spune. Le atinge cu vârful degetelor, doar cât să le facă și mai roșii. Ți-e cald? Cam da. Dă-ți jos tricoul. Ezit. Timpul stă pe ramură cu noi. La coborâre, îmi pune o cireașă pe limbă și fuge. Ne vedem mâine, poate mai vin și alții. Dar știu că de fapt doar eu am fost chemat.
Ana Maria Vaida
La înmormântarea bunicii a zâmbit în urma dricului sub soarele de sfârșit de iunie când a dat cu ochii de cireșul din fața casei bătrânului Leontin. Moșul nu fusese însurat, iar fructe nu împărțea nimănui, niciodată. Doar pe ele le chema să le dea câte o pungă atât de plină că abia o puteau căra. Să-i duceți Anei, spunea rămas în poartă uitându-se lung după ele. Ochii bunicii se luminau cât spăla cireșele lucioase mângâindu-le una câte una până când ele își pierdeau răbdarea. Hai buniii.
Arthur Ianoși
Așa e la noi întotdeauna. Agitație mare când plecăm în vacanță. Nu e ca și cum n-am fi știut cu trei luni în urmă. Urlete, blesteme, ultimatumuri. Ai luat aia, unde-i ailaltă, cine mi-a folosit rimelul? Costeluș, salteaua. Și în toată nebunia creată se trezește fie-mea: Sper că îți razi mustața aia, nu mergi cu noi așa să ne faci de râs, să creadă lumea că sunt înfiată. Cati, hai, vino la mama să-ți facă cercei din cireșe. Nu te bate mami. Recunosc, eu n-aș fi avut curaj să-i zic asta lu' nevastă-mea.
