Mică fiind, bunicul mă ajuta să mă cațăr în cireș. Mai mare fiind, mă urcam singură, până sus, spre vârf. Acolo era mereu o rezervă nesfârșită de ciorchini și o briză ușoară. Căldura soarelui se strecura printre frunze pe pielea mea în timp ce zdrobeam între dinți bilele roșii, aromate, zemoase. Când am fost mare, mare, casa, curtea n-au mai fost. În loc s-au cultivat betoane. Și chemarea, hai, e vremea să le guști, să-ți culegi pentru dulceață, s-a risipit în eter, însă amintirile mi-au rămas, dulci ca cireșele.
Anda Pușcaș
Ce-i asta? Mă uit la pumnușorul ei desfăcut ca la un vis din copilăria altcuiva. Unde ai găsit-o? Caut disperată, dar nu mai e alta. Doar o codiță goală. Autopolenizare? Ar trebui plantată. Studiată. Dusă undeva. Încerc să desprind sâmburele de puținul miez, îmi tremură degetele. I-o dau așa Măriucăi. Ai grijă să nu muști pietricica. Așa suntem noi, niciodată n-am putut vedea dincolo de copiii noștri. Din altă viață, aud zumzet de gâze. Dar Măriuca o înghite cu totul și face ochii mari de minune. Ce-i asta?
Mona Zelenco
Nea Ion privea cu mândrie cireșul plantat cu un an în urmă. Crescuse frumos și scăpă de îngheț. Cu ochii pe copac, aștepta primul rod, ca pe nașterea unui prunc. Când iunie învălui grădina în razele-i calde, cireșul își pregătea unicul fruct, ce cu sfiala parcă, se îmbujora în așteptare. În acea zi, o minge se rătăci sub cireș. Unul din băieții ce urzeau jocuri pe strada copilăriei, sări gardul, își recupera mingea, și într-o clipă, strivi fructul în cerul gurii. Disperat, bătrânul alergă după băiat, să-i afle măcar gustul.
