La primul pas, urletele îi făcură să se-arunce spre adâncul întunecat. Ar fi putut, cu un pas înapoi, să revină afară, dar nu voiau asta. Spune-ți în minte, îl învăță fata pe băiat, nu suntem Hansel și Gretel, suntem noi. Bine, noi suntem noi, repetă el, vag mai liniștit. Dar ne văd, șopti el. Nu ne văd, dacă noi nu-i vedem, îl lămuri ea. Strânge ochii tare, tare, îl mai învăță ea și apoi tăcu. Cât stăm aici, întrebă băiatul. Până după divorțul lor, răspunse, aproape sigură, fata și el o crezu, era sora mai mare.
Radu Gramatovici
Mi-am pus echipamentul, m-am instalat comod și m-am gândit unde vreau să fiu: la apus, pe o pajiște colorată de mirosul florilor și zumzetul insectelor, între luciul unui lac mărginit de creste acoperite de zăpadă și pădurea deasă fremătătoare. Imediat am simțit o liniște profundă și era minunat că puteam face asta după o zi plină de stres. Atunci m-au atacat brutal, fără avertizare. Am început să urlu nervos. Mi-oi fi ales prost ora, dar și ăștia prea le-au făcut realiste. Ce dracu? Chiar nu se putea fără țânțari?
Daniel Manea
Tati, cum ați supraviețuit acelor timpuri, fără telefoane, fără internet, era plictisitor? Mâncam dude căzute în colbul drumului, jucam fotbal, desculți, pe maidane pline cu ciulini, visând că suntem Dobrin sau Lucescu, ne cățăram în copaci strigând ca Tarzan, ne duelam cu săbii de lemn și deveneam D'Artagnan sau Athos. Iarna intram în case doar când aveam gheață în ghete și nu ne miram când erau -15 grade. Nu am avut timp să ne plictisim, am fost una cu natura, am fost parte din ea, nu știu când au trecut anii.
