Aerul rece îmi invadează plămânii. Îl respir cu nesaț. Privesc luna și puzderia de stele. Cerul de munte, neeclipsat de luminile orașului e spectaculos. Ce idee grozavă am avut. Intru în cort. Sting lanterna și mă pregătesc de somn. În apropiere trosnește o creangă. Un foșnet dubios îmi îngheață sângele-n vine. Aud un mârâit și sar în picioare. Inima îmi bubuie în piept. Cine dracu m-a pus? Eu sunt om de asfalt, nu frate cu natura. Așa-mi trebuie. Îmi petrec restul nopții, chinuit, pe bancheta din spate a mașinii.
Ana Maria Dobre-Nir
O privesc prin lupă. Carnea ei se adună și se destramă, ca un cântec care uită gemetele. Degetele curg în firicele translucide, glezna devine o umbră udă. Pielea se decojește lent, ca un fruct topit de soare, lăsând un abur animalic. Viermi fini, albi, ronțăie din piele, sculptând freamăte mute. În stern, o floare pulsează, tremură, se desface. Fiecare celulă renunță, devine pământ și uitare. Ce paradox, să plămădești dorință, doar ca să o vezi sfârșind în descompunere, devorată de propria absență. Nu e vina mea.
Georgiana Gabriela Fodor
Mai poți? Mai pot. Încă un povârniș, pe dreapta râpa tot mai adâncă, urcăm muntele spre chilia ascunsă printre stânci, un loc secret de pelerinaj pentru turiști. Picioarele mă lasă curând, puterile tot mai puține. Sălbăticia dresează corpul și cheamă spiritul în casa lui. Am ajuns. La 4 metri înălțime, pe o scară, urcăm în chilie. Aici sfântul s-a nevoit până a ajuns la nepătimire. Noi am obosit doar urcând scara. Nu poți cunoaște mai bine natura umană decât în nevoință. Puțin mai sus de pământ.
