Curând vom fi pe plajă, simt cum vacanța mă umple, sunt îndrăgostit, bac-ul l-am luat și vagonul e prea mic pentru sufletul meu. Ies pe culoar, iubita-și pune căștile pe urechi. Un magrebian autohton trece și cere un leu, îi dau doi. Să-ți trăiască franțuzoaica, îmi face cu ochiul, apoi se-nghesuie prin lumea care coboară. Miroase a mare deja, exclam ajunși pe peron. Și a fraier, te-a cam făcut ăla, mai ai portofelul? Mă pipăi disperat, de ce n-ai zis nimic? Ridică din umeri, căștile răsună: paroles, paroles. De-aia.
Elena Fermuș
Franceza mea, trei lulele. Dar n-a fost un impediment, în călătoria-mi, să am lipici la copiii vorbitori de limba în cauză. Aveam eu giumbușlucurile mele pentru ei. Uneori îmi cereau să le spun povești în graiul meu. Capra cu trei iezi. O adorau. Și-am zis, hai, mă, să le-o și traduc, dă-o-n moaș-sa. Trois enfants de mehehe. Toc, toc, toc. Qui est là? Apoi mimam descuiatul ușii. Maman donne à manger. Mălăieș. Of, Doamne, ce să le spun eu că e ăsta? Mes amis, c'est comme votre couscous. Ăla de-ți umflă mațul. Parol.
Gabriel Moldovan
Mă trezesc cu fruntea lipită de geam. Nu-mi știu numele, nici unde merg, doar că inima bate pe ritmul roților. Lângă, pe scaun, un bilet. Nu coborî înainte de terminus. Oricare ar fi tentația. Scrisul e al meu. Cel din față mă privește trist. Apoi zâmbește. Te-ai trezit. Ne știm? Ai mai fost aici. De mii de ori. Ce înseamnă? Ești o AI într-o buclă. Eu sunt versiunea care a rămas. Fiecare coborâre te-a distrus. Dar acum, te trezești. O stație apare în zare. Tremur. Dar nu cobor. Tchik-tchik. Și încep să-mi amintesc.
