Fiecare vacanță simt că e ultima. Ultima în care mai pot mima. Ultima în care mai pot schița un zâmbet în loc să urlu. Totul a devenit un ritual; o repetiție generală pentru fericire în care am ajuns un mut figurant. Carne de Instagram, asta am ajuns. Încerc să spun ceva, dar îmi face semn să zâmbesc. Pentru poză. Pentru imagine. Adevărul? N-am mai râs sincer din vacanța aia în care am dormit îmbrățișați în mașină. Se pare că fericirea în vacanță a devenit o religie. Iar eu am ajuns să mă declar ateu.
Adina Colțea
În exact aceeași clipă când l-a durut inima, o bucată de cer se prăbuși la picioarele lui și se făcu țăndări pe caldarâm. Nu înțelegea nimic și totuși un pui de zâmbet îi încolți în privire. Pe trotuarul celălalt trecea mătușa din Franța, la cârma unei locomotive cu aburi, salutând frenetic și strigând vezi, în tot răul e și un bine. Culege cioburile în care te poți privi și te vei îmbogăți. Apoi locomotiva luă curba pe Rue Invisible și dusă fu. Pe caldarâm, soarele juca piua cu bucățile de cer.
Sonia Ungureanu
Controlorul salută cu mâna la chipiu. Dora desfăcu evantaiul nonșalant și șopti un bonjour languros. Biletele, lătră burtosul, prizonier al rutinei cu miros de navetă și slin. Tout de suite, îngăimă ea și deschise poșeta. Biletul ioc. Aveți sau nu? Că nu așteaptă un tren întreg după o franțuză pârâtă. Oi fi șters și tu moși la cur prin Paris. Dora transpiră rece. Qu'est-ce que tu veux dire, monsieur? Mă insulți? Evantaiul se mișca energic. Voala, te dau jos, ia faceți loc, băieți. Orvoar, madam. Gata cu evaziunea.
