Cel mai nasol a fost că, după ce-am stat degeaba pe câmp cu ochii zgâiți la nesuferitele de Perseide care se ascundeau printre nori, s-a pus pe bocit că nu ia restanța, că ratează anul, că s-a dus norocu. Ok, nu învăța defel, îi dădea maică-sa mare-n bobi ce subiecte-i pică, dar era prea de tot să tragă acum stelele de limbă. Mă ridicasem să plecăm când o aud urlând: uite, apar. A început să numere dârele căzătoare, una, două, optșpe. Pe bune, chiar lecția cu numărul 18 a avut la examen, singura pe care o studiase.
Paula Butnariu-Bompa
Făceau ei ceva treburi prin curte, dar la un moment dat, bunicul îi spunea să se întindă pe vreo căpiță și să îi spună ce vede. Vedea mereu căței, uneori lei sau pe mama lui, rugându-se. Bunicul i-a văzut o dată pe Einstein și pe Mozart. El nu îi știa încă. Vecina îi boscorodea mereu: stați și vă uitați la cer în loc să îl înveți ceva util, zicea. Nepoata ei făcea lucruri prin ogradă, dar trăgea cu ochiul la bucuria lor. Într-o zi, nepotul a întrebat-o: când te uiți la cer, ce vezi? Nimic, a răspuns ea. Era senin.
Titela Durnea
Anica se privi-n oglinda de pe laviță. Nu se vedea pe de-a-ntregul, da nici nu mai avea cum de când s-o dus Petre. Sânii pietroși îi împungeau cămeșa din pânză topită ca inima pustie. Popa Irimie i-o zis să-și vadă de viață că-i încă jună. Morții cu morții, viii cu viii. Un deșănțat, de-o pipăia cu ochii în fiece duminică. Da era din carne și Anica. Își făcu semnul crucii-n ceru gurii și slobozi cu gândul un doamne iartă-mă. Iosif, fecior vânjos, o aștepta pe cerdac, sub discul argintiu al lunii.
