Când cerul începe să-ți vorbească, e semn că ori ești prea beat, ori prea singur. Eu, puțin din amândouă, stau pe acoperiș cu o sticlă de vermut și o țigară. Dacă privesc în jos, îmi vine să mă arunc. Disperarea mă împinge. Mai trag un fum și, dacă ridic ochii, parcă simt o resemnare blândă. Ca atunci când stăteam prin parcuri lângă curvele alea bătrâne, pentru o dușcă de whisky ieftin. Și când văd dârele vineții pe boltă, îmi amintesc de picioarele lor, pline de varice. Aceeași mizerie. În cer, ca și pe pământ.
Ligia Dumitrescu
Uneori călăream Ursa Mică. Cu brațele în jurul gâtului ei frumos îi șopteam la ureche. Du-mă să văd Cloșca cu puii de aur, îi spuneam. Și într-o clipă eram chiar acolo, admiram strălucirea lor fermecată. Mă plimbam pe Calea Lactee și dam binețe stelelor. Ele îmi răspundeau prietenoase. Alteori cercetam pământul de pe marginea alburie a unui nor. Și oamenii erau furnici alergând haotic prin labirintul de case. Doar cerul era însemnat pentru mine pe atunci. Îl mai privesc câteodată. Întind mâna. Dar nu-l mai ajung.
Mona Zelenco
Își scrijelea trecutul și se elibera cu fiecare picătură de sânge. Una pentru gura hidoasă ce i se apropia de buze, alta pentru mâinile lacome ce o atingeau, alta pentru mama, ce-și întorcea privirea, una pentru singurul prieten din copilărie ce-și făcuse cuib prea devreme în rai, alta pentru vorbele grele ce cădeau plumb între visuri, și cea mai grea, pentru golul interior ce o lăsase stearpă. Picătură după picătură, secvențe de viață irosită în neant, însoțeau clipele rămase. Ridică ochii spre cer și căută un semn.
