Când cocorii trecut-au pe deasupra satului, bătrâna scoase mâna din castronul în care curăța cartofii și o duse streașină la ochi. Unul din cocori se desprinse din stol și căzu în ogradă. Nepotul vecinilor, cel ce nu vorbea niciodată, intră în curte, ridică pasărea, privi spre cer și spuse: Mai urmează doi. A doua zi muri poștașul. A treia, învățătorul. Bătrâna puse cocorul împăiat pe dulap. Îl privi și murmură: Moșule, dacă ești acolo sus, spune-i lui Dumnezeu să nu mai trimită semne. Le citesc copiii.
Siranuș Hakobian
De ore întregi îl privesc. E de un albastru nemișcat. Nimic nu se întâmplă acolo, nici măcar o mișcare cât de mică. Trimite-mi un semn, să știu că mă auzi, mă rog eu cu voce tare. Din cauza concentrării mi se pare uneori că văd ceva, un norișor sau o aripă de pasăre. E doar o iluzie: albastrul e neclintit și gol. L-am implorat, l-am amenințat cu pumnul și am plâns cu lacrimi amare. I-am chemat și pe alții să vadă nenorocirea. Mda, au zis ceilalți văzând albastrul lipsit de semne, trebuie să-ți cumperi alt laptop.
Laura Stanciu
Ei, cum să uit? Martie '90. În noaptea aceea, am crezut că-mi trăiesc ultimele clipe. Eram în capitală, veneam de la Gara de Nord, unde așteptasem un tren fără să știu că se anulase. Să fi fost ora două. Nu mai mergeau autobuzele, tramvaiele, nu treceau taxiuri. Mă dusese un taximetrist, dar nu-i spusesem să mă aștepte. Când am văzut că niște bărbați mă privesc dubios, mi-am zis să o iau pe jos trei stații. Tot drumul am cerut protecția Domnului Isus și mi-am făcut cruce cu limba pe cerul gurii.
