Mai știi ziua aceea, Saftă, când m-ai chemat printre uluci, că ai făcut plăcinte cu brânză de burduf, cozi de ceapă și mărar? Mi-o fost poftă și-am venit. Dar făcuseși pe dracu', nimic, doar niște turte coapte la soare, iar tu purtai o fustă prea scurtă. Mi-a zburat gândul și tu l-ai lăsat, Saftă, l-ai încurajat, i-ai arătat prima zi din viața mea de bărbat. Și uite așa au trecut anii, și tu tot n-ai făcut plăcintele acelea. Vezi, de-asta nu uit ziua aia, că mi-ai promis și nu te-ai ținut de cuvânt.
Răzvan Dițescu
Muncise la boier. Muncise cu ziua, muncise cu noaptea, muncise cu foamea-n stomac și visu-n piept. Strânse bănuț lângă bănuț și într-o zi de toamnă cu miros de struguri copți, pașii îl purtară la notar. Când iscăli, palma de pământ răsuflă ușurată: Al meu ești, Trifoane. Hârtia foșnea la pieptul lui când ieși pe uliță cu inima cât soarele și ochii umeziți de bucurie. Vedea în minte prispa și porumbul crescut din sudoarea frunții. Din acea zi, Trifon nu mai era slugă. Era om. Întreg, cu rădăcini.
Dan Banu
Deschide ochii. Albul lăptos din jurul său îl orbește. Încearcă să răzbată dincolo de el, dar nu-i cu putință. Caută conturul chipului Său și murmură în gând vorbele pe care le-a pregătit pentru momentul acesta. Însă El nu i se arată. Ba mai mult, prin albul greu zărește câteva linii. Pereții, tabloul, comoda, fereastra. Ar vrea să șadă, dar corpul nu-l ascultă. Probabil e deja întins. Tată, te-ai trezit? Să trag draperia, e un soare orbitor. Lipește genele. Zâmbește. O altă cea mai frumoasă zi.
