Biserica era ticsită de invitați. Amândoi aveau familii mari și veniseră la cununie mulți dintre colegii lor de facultate. Cei tineri abia își stăpâneau hohotele de râs, stârnite de nimicuri, iar oamenii în vârstă vorbeau în șoaptă. Ea ținea în mână un buchet cu frezii, el se uita emoționat la preot. Nașii urmăreau slujba cu atenție, pentru că aveau de pus verighetele și cununiile. Dar nimeni nu așteptase ziua aceea ca mine. Visam meniul de la nuntă. Ca să încap în rochie, nu mâncasem două luni.
Dorin Vasile
Mașina aluneca pe autostradă. Conducea liniștit, cu o senzație plăcută. Femeia din vis era aproape, foarte aproape. În dreapta, soția, elegantă și calmă, privea pe geam cu ochii încă înmuiați de frumusețea unor versuri primite în zori. Aștepta și nu știa ce așteaptă. Pe bancheta din spate, Andrei trimitea mesaje scurte, iar fiecare cuvânt era o mângâiere. Maria asculta o voce în căști și își imagina cum ar fi dacă s-ar muta cu iubita ei în Lisabona. La radio, cineva vorbea despre Ziua Internațională a Fericirii.
Adina Drag
Sofia stă în spatele barului. Are rochia udă și nisip pe glezne, ca după o fugă scurtă prin viață. Mă vede. Mă cheamă. Miroase a soare încins, rom ieftin și carne care refuză să moară. Pune două cuburi de gheață într-un pahar gol. Nu-mi dă voie să-l ating. Le lasă să se topească. Încet. Ca răbdarea. Ascultă-mă, îmi zice. O zi ca asta te rupe. Nu pentru că doare, ci pentru că e prea vie. Prea plină. Și tu ești gol. De când s-au decis ei că mor, eu m-am decis să trăiesc. Tu ce mama naibii aștepți?
