Stătea în fața oglinzii din odaie, cu rochia albă întinsă frumos pe genunchi și mâinile strânse-n poală. Maică-sa intră încetișor, se uită lung la ea și vru să zică ceva, dar vorba i se opri pe buze. Era ceva în tăcerea fetei, un fel de liniște, dar nu semăna cu pacea. Poate resemnare înaintea potopului. Ești bine?, întrebă mama, abia șoptit. Fata dădu ușor din cap. Tăcerea ei cuprindea tot. Nunta nu era voia inimii, ci rânduită. Se ridică, coborî voalul și ieși fără să se uite înapoi.
Angelica Miara
Tati muncea din greu la fabrica de cherestea și apoi acasă, unde gospodăria cerea și ea partea ei. Dar, oricât de obosit era, noi, cei trei copii, primeam cea mai mare atenție. Când se întindea puțin să se odihnească, ne strecuram lângă el. Tati, o poveste? Începea cu Prâslea și merele de aur, dar curând îl fura peisajul și adormea. Urma un moment de tăcere. Așteptam. Îl scuturam ușor. Se trezea brusc și continua cu Harap Alb. Iar ai încurcat poveștile. Voiam să văd dacă sunteți atenți, râdea deschizând un ochi.
Elena Fermuș
Trăia la o margine de sat. Nimeni n-o știa. Se aciuase acolo, într-o casă părăsită. Avea mers ușor șchiopătat și haine ponosite, dar privirea-i era demnă. Nu-i păsa de vorbele grele, aruncate de cârcotași, precum săgețile otrăvite. Nu le răspundea. Nu se apăra. Privea înainte. Toți o credeau surdo-mută. Și întorceau capetele după ea, făcând mare tărăboi. Într-o zi le-a răspuns și ea. Priviți-vă viețile-n față, dacă vreți să nu vă-ntoarcă spatele. Toți au amuțit. Apoi a continuat să meargă, fără să privească înapoi.
