Vezi, e cea de lângă lună. Uite strălucește. Acolo am să plec. Eu primul. Nu că nu te-ai descurca, dar drumul e lung și nu vreau să obosești, îi spunea bunicul bunicii, stând seara pe cerdac, cu palma ei pe piciorul lui și brațul lui pe după umerii ei. Și totuși, ea s-a dus prima. Iar el privea cerul îngrijorat, s-o fi descurcat, o fi ajuns, a ostenit, s-a rătăcit? Într-o dimineață bunicul a dispărut. Lumea plângea. De ce? Puteam să jur că noaptea trecută am văzut la geam o lumină indigo plecând cu el. Bunica nimerise.
Monica Liana Radu
Planeta asta nouă era puțin derutantă. Arăta exact ca vechea lui planetă, la școală se dădeau aceleași teme, câinii lătrau la fel, iarba era tot verde, cerul albastru, iar David de la scara vecină la fel de nesuferit. E drept că dimineața cerul părea mai înalt, dar poate că i se părea lui. Singura diferență notabilă pe care o observase Vlăduț era că bunica și bunicul locuiau încă în vechiul apartament de la etajul trei și nu mai era nevoie să meargă în fiecare duminică dimineața să le ducă flori.
Angelica Miara
În vacanța de vară am primit, în sfârșit, camera noastră. Hai s-o transformăm. Trei frați și o misiune. Am vopsit pereții albastru siniliu, am decupat nori și i-am pulverizat cu pompa anti-țânțari, artă modernă cu miros ciudat. Stelele și Luna le-am pictat cu lunar auriu. Fericiți, l-am chemat pe Cristi. A privit atent. E frumos, dar parcă e o biserică. Am râs. Așa am aflat că a doua planetă albastră era un amestec între cer, artă naivă și lăcaș de cult. Dar era a noastră și nu voiam să ne mai întoarcem pe Pământ.
