Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Am început să mă satur de recuperarea comunismului tocmai cînd a ajuns să fie la modă


Iulia Blaga, un interviu cu Alexandru Solomon

30.11.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Iulia Blaga: Spui că n-ai intenţionat să faci istoria postului Europa Liberă, dar ce ai intenţionat să spui cu documentarul Război pe calea undelor?
Alexandru Solomon: Am vrut să spun o poveste, şi nu să fac istorie. Istoria, cred eu, nu poate fi cuprinsă într-un film. Cazul Europei Libere conţine povestea relaţiei de dragoste dintre ascultători şi oamenii de la radio - pe de o parte - şi, în sens invers, povestea relaţiei de ură dintre cei de la radio şi oamenii regimului. Această dublă poveste mi se pare fascinantă, pentru că se petrece pe orbeşte: nici unul dintre protagonişti nu îl vedea pe celălalt la faţă, totul era pe bază de voce, de auz, de şoaptă sau de imaginaţie. Blind dating... Mai e un lucru: astăzi televiziunea, imaginea în general, e omniprezentă. Obositor de omniprezentă. Povestea pe care am ales să o spun s-a întîmplat într-o lume "fără imagini", ternă, unde informaţia venea pe calea undelor. Se spune că imaginea e hipnotică şi te domină, dar iată un caz în care sunetul exercită un soi de atracţie irezistibilă. Am vrut să fac acest pariu: să vorbesc în imagini despre radio.

I.B.: Ce te-a făcut să vrei să dezvolţi acest subiect?
A.S.: M-am apucat să scriu dinainte de a începe filmările la Marele jaf comunist. Ca de obicei, subiectele de care mă apuc durează ani de zile pînă se materializează, aşa încît la un moment dat îmi face bine să mă gîndesc la altceva. Război pe calea undelor mi-a apărut ca o continuare firească a Jafului.... Povestea se plasează în epoca următoare (anii '70-'80), e vorba din nou de mass media (în Jaf... plecam de la un film, aici de la radio), de propagandă şi adevăr. Dar, dincolo de "agenda" mea tematică, m-a fascinat şi în acest caz faptul că povestea Europei Libere e tot mai tulbure, că nu există eroi, că adevărul - pe măsură ce trece timpul - e din ce în ce mai neclar. În partea asta de lume, avem un talent deosebit să încurcăm lucrurile: intoxicările post-comuniste au funcţionat excepţional de bine în cazul Europei Libere. De unde Binele şi Răul erau personaje clar repartizate, astăzi totul e relativ. Toţi au fost spioni, infiltraţi, manipulaţi... Scenarita asta mă incită, devin curios şi vreau să aflu. Asta m-a mînat pe mine-n luptă. A durat încă 4 ani, şi filmul e acum gata.

I.B.: Ascultai Europa Liberă cînd erai mic? Bănuiesc că îţi plăceau emisiunile muzicale.
A.S.: Te înşeli. Aveam colegi care ascultau, copiau muzică de la radio, dar eu eram mai orientat deja spre vizual. Şi mai apolitic, adică inconştient şi apatic. Ascultam însă inevitabil radioul, pentru că Europa Liberă se auzea seară de seară la noi acasă. Ba chiar mă enerva - se auzea prost, plin de bruiaj. N-am avut o relaţie specială directă, dar era o prezenţă constantă, ca aerul sau apa, sau ca Nea Nicu. Şi ăsta e un motiv în plus pentru care am vrut să fac filmul.

I.B.: E, din acest punct de vedere, şi un film despre tine sau despre comunismul văzut de cei din generaţia ta?
A.S.: Nu, nu e un film despre comunism, nici cu majusculă, nici fără. M-au interesat oamenii şi relaţiile bizare dintre ei. Din perspectiva de azi, totul mi se pare straniu: pe de o parte, un grup de exilaţi care trăiesc fizic la München sau la Paris, dar care mental sînt în România. Reconstruiesc România între pereţii unui studio de radio din exil. De cealaltă parte, unii care ascultă aceste voci, care chiar ascultă de aceste voci. Ascultătorii - în marea lor majoritate - le transferă vocilor iniţiativa, responsabilitatea etc. În fine, iată un regim politic care se războieşte cu un post de radio, de parcă ăsta era lucrul de care ar fi trebuit să se teamă cel mai tare. Drept care regimul se aliază cu un grup terorist - al lui Carlos -, al cărui crez internaţionalist nu prea se potrivea ideologic cu naţional-comunismul lui Ceauşescu. Totul e paradoxal. Toţi aceştia sînt oameni care - ca şi mine - au trăit şi pe vremea comunismului, şi după. Sînt oameni care au încălecat două regimuri, două feluri de viaţă. Există, în mod sigur, o continuitate care merită descifrată. Cît "a prins" din învăţăturile Europei Libere către români? Cum ajunge o ţară întreagă să tacă în prezenţa stăpînilor în timp ce-i ascultă într-ascuns pe duşmani? Se învaţă democraţia de la radio?

I.B.: Cum a fost documentarea pentru film?
A.S.: Documentarea a fost un coşmar. La fiecare pas, sub fiecare document, era o poveste; fiecare om cu care am stat de vorbă are povestea lui cu Europa Liberă. Apoi, mai sînt toate cele care reies din dosarele Securităţii - mituri, fumigene, asasinate, informatori etc. Nu puteam să le cuprind pe toate: ştiu că vor fi nemulţumiri, nedumeriri, frustrări. Sper doar ca filmul să îi îndemne pe toţi cei care au asemenea poveşti dacă nu să le spună, măcar să le rememoreze. Intenţionăm să deschidem, cu ajutorul unui cotidian naţional, un forum online pentru asemenea poveşti. La o parte din poveşti am renunţat înainte de filmare. Am plecat într-o lungă călătorie cu Andrei Butică (operator), Cristi Tarnoveţchi (sunetist) şi Titi Gavrilă (asistent şi şofer) cu un microbuz, în care am îngrămădit echipamentul şi doi pereţi de studio de radio (fundal pentru interviuri). Am făcut parcă 7.000 de kilometri prin Europa, după care am fost şi în Statele Unite, pentru alte cîteva interviuri. Sînt în film: cei de la radio (Monica Lovinescu, Neculai Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu, Ioana Măgură Bernard, Nestor Ratesh şi altii), ascultători (un cioban, o doamnă profesoară de la Cluj cu clasa ei de nevăzători), directori americani ai postului, dar şi ofiţeri de securitate, disidenţi (Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu), avocaţi şi procurori, în fine, Carlos Şacalul însuşi. M-am întors cu 100 de ore filmate, am petrecut trei-patru luni la montaj cu Cătălin Cristuţiu. Am strîns arhive filmate, am găsit imagini inedite (închipuie-ţi) despre anii cei mai cenuşii, 1988-'89, care sînt în film. Muzica originală e compusă de Sorin Romanescu, temele celelalte vin de la Enescu (Rapsodia Română) şi The Doors (Riders on the Storm). A ieşit un film de 1h48 pentru cinema şi o mică serie de 3 episoade a cîte 52 de minute pentru TVR.

I.B.: Trăim o perioadă în care recuperarea comunismului parcă e mai intensă decît pînă acum. Cum a fost comunismul tău?
A.S.: Am început să mă satur de recuperarea comunismului tocmai cînd a ajuns să fie la modă. E bine însă că acea perioadă ni se înfăţişează astăzi ca un teritoriu exotic şi îndepărtat. Dar pe mine mă interesează în ce măsură putem folosi ceva din experienţa respectivă. Pentru că şi astăzi există propagandă, şi azi oameni cu cele mai bune intenţii se lasă manipulaţi, şi astăzi violenţa împotriva cuvîntului e frecventă. Sînt şi deosebiri. Carlos, spre exemplu, a trecut la islamism, fundamentalismul religios l-a înlocuit pe cel de stînga, Europa Liberă nu mai emite în Estul Europei (cu excepţia României şi a Moldovei), ci în Orient (către Irak şi Afganistan), şi românii îşi văd - fiecare pe cont propriu, prea puţin în comun - de interesul lor. Şi totuşi există un aer comun.

I.B.: Făcînd filmul ţi-ai modificat percepţia pe care o aveai despre Europa Liberă?
A.S.: Nu.

I.B.: Ce reacţie crezi că vor avea tinerii de azi cînd îţi vor vedea filmul?
A.S.: Nu ştiu.

I.B.: Ascultînd înregistrări ale unor emisiuni vechi, ţi s-a întîmplat să dai peste unele pe care deja le ştiai? Ce impresie ţi-au făcut? Ai avut impresia că se adresau unei părţi din tine care nu mai există?
A.S.: Nu. Căci există.

I.B.: Poţi găsi un numitor comun filmelor tale? Prin ce le-ai lega?
A.S.: Prin mine. (Vei spune că sînt egocentric, dar n-am un răspuns mai bun.) Cred că există o latură vizuală destul de accentuată în toate filmele mele. Dar şi un interes pentru cuvînt. I-am moştenit pe ai mei (mama - artist plastic, tata - scriitor). Am început cu filme mai degrabă experimentale - realizate împreună cu Geta Brătescu şi Radu Igaszag. Latura "documentară" a crescut cu timpul, şi am trecut de la subiecte foarte "culturale" la unele de istorie recentă, cu implicaţii mai sociale. Intervalul cultural ar fi cuprins între filmul despre Paul Celan şi prietenia lui cu Petre Solomon (Duo pentru paoloncel şi petronom, 1994) şi filmul despre Caragiale la Berlin (Franzela exilului, 2003). Dar am mai făcut şi Viaţă de cîine (1998) - care iese din schema asta, pe care tocmai am încercat să o inventez ad-hoc, pentru acest interviu. Apoi, între Marele jaf... (2004), trecînd prin Clara B. (2005) şi ajungînd la Cold Waves / Război pe calea undelor (2007), să zicem că este o legătură tematică. E vorba de propagandă, de descifrarea imaginilor şi a mesajelor care ne-au rămas din timpul Războiului Rece. Pendularea asta între trecut şi prezent - între trecutul revăzut cu ochii de azi şi prezentul încărcat de trecut - poate că este legătura.

I.B.: Te revendici de la vreun documentarist român anume, vreun maestru?
A.S.: Nu.

I.B.: Au fost subiecte de care ţi-a fost teamă să te apropii?
A.S.: Nu.

I.B.: Şi pentru că pregăteşti minuţios un film, nu-ţi place cumva mai mult pregătirea, documentarea decît filmul gata făcut?
A.S.: Îmi plac toate etapele, pentru că acumulez mult în timpul documentării, (re)compun şi imaginez înainte de filmare, sînt curios şi atent la filmare; iar partea de montaj-sunet e probabil cea mai epuizantă, dar aduce satisfacţiile cele mai mari. Filmul ia formă atunci.

I.B.: Ce viitor crezi că are documentarul românesc? Prezentul cum e?
A.S.: Nu vreau să încep să mă lamentez iarăşi. Revin doar şi zic: problema documentarului este că televiziunile din România nu s-au hotărît să facă televiziune. A produce talk-show-uri nu este televiziune. Sînt semne că interesul pentru programe factuale (printre care şi documentare) este totuşi în creştere, dar deocamdată investiţiile în acest sens sînt minime şi asta nu poate da calitate.

I.B.: De ce sînteţi atît de puţini documentarişti buni?
A.S.: Nu pot să speculez eu. Nu cred că trebuie vorbit de faptul că sîntem buni sau slabi. Sîntem puţini documentarişti în general. Dar observ cu bucurie că începem să ne înmulţim. Aud din ce în ce mai mult în ultimele luni de oameni tineri care fac documentar cu succes.

I.B.: Ţi-a atras cineva atenţia?
A.S.: Sînt oameni care au participat la atelierele organizate în ultimul timp la noi sau în străinătate (Aristoteles, Discovery Campus, Archidoc), cum ar fi Corina Radu sau Adina Pintilie. Au făcut filme bune.

I.B.: Ai co-organizat recent primul atelier Discovery Campus din România. La ce a folosit?
A.S.: Numai să îi auzi vorbind şi să-i cunoşti pe cei mai importanţi jucători din domeniu este un beneficiu enorm. Lumea asta a documentarului este la fel de globalizată ca restul lumii. Nu putem trăi în chilia noastră şi să fim geniali. Apoi, am mai încercat - prin atelierul Pre-Media - să creăm comunicare între producătorii independenţi şi redactorii/producătorii din televiziuni. Nu mă aştept la rezultate imediate, dar undeva trebuia început. Şi cred că evenimentul a folosit şi la coagularea micii comunităţi de documentarişti din România. Asociaţia noastră, DocuMENTOR, a avut prima întîlnire la finalul sesiunii, ocazie cu care am stabilit nişte of-uri comune.

Gus van Sant este, într-un fel, mai documentaristic decît Moore

I.B.: Care film ţi-a plăcut mai mult, An Inconvenient Truth sau Bowling for Columbine?
A.S.: N-am văzut decît fragmente din filmul cu Al Gore (An Inconvenient Truth), problema e că nu prea putem vorbi de film în cazul lui. Avem mai degrabă de-a face cu un expozeu militant. Bowling for Columbine este film. Dar şi mai mult îmi place Elephant, filmul de ficţiune al lui Gus van Sant despre cazul Columbine. Cred că este, într-un fel, mai documentaristic decît Moore.

I.B.: Crezi că Michael Moore e un documentarist de încredere prin felul în care foloseşte materialul?
A.S.: Cred că angajamentul e suficient de vizibil în filmele lui, ca să poţi judeca singur cîtă încredere îi acorzi.

I.B.: Ce film pregăteşti acum?
A.S.: Încerc să coproduc filmele altora. Dacia - o supravieţuitoare, de exemplu, un proiect foarte frumos al lui Julio Soto şi Ştefan Constantinescu. Şi pregătesc două filme ale mele. Mai întîi, un fel de jurnal de şofer bucureştean, societatea românească văzută de la volan - cu nervii, mitocănia şi nepăsarea aferente -, din care individul iese strivit (la propriu). Se cheamă Apocalipsa după şoferi. Celălalt este un film despre capitalismul românesc.

(Interviu preluat din Suplimentul de cultură, noiembrie 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer