Acum va reuși. Pune iar pălărioara ridicolă de fetru, apucă bastonul și, de data asta, iese totuși pe poartă. Sunetul orașului este asurzitor. De ani buni vorbește doar cu lăptarul, poștașul și Lina care o aprovizionează după lista întocmită săptămânal. Cu spatele la gard pășește lateral, îngrozită, cu inima purice. Curaj. Trebuie să ajung la colț, să traversez și apoi să intru. Atât. Apoi mă voi întoarce la liniștea mea. Nu singură. Trebuie să cumpăr pisoiul ăla alb din vitrina magazinului cu animale de companie.
Monica Ciurea
e un proces, răbdare, i-a spus ultima dată doctorul. Cu atâtea pastile nu se mai moare de singurătate, i-a replicat în gând, strângând în pumn tubul. Se-ntorsese acolo, cu toate eforturile. În-cerc, își zicea sfârșind în același fotoliu. Numai de nu i s-ar fi zbătut în piept puiul acela timid, nerăbdarea. Desfăcu pumnul și-nghiți greu. Aerul se-nțepeni ca un os de pește în gât. Icni. Prin perdeaua de ceață, sub pleoape i se strecură femeia cea tânără cu aripi. Un amalgam de frici, o-mbrățișare, apoi răsuflă. Ușurat.
Ana-Maria Dobre-Nir
Mă mănâncă pielea și mă scarpin până la sânge. Apoi mă pictez în rănile vechi și noi, ca și cum aș rescrie harta unei trăiri pe care doar eu o înțeleg. Uneori mă gândesc că te-ai bucura dacă te-aș înghiți prin fiecare zgârietură, bucată cu bucată, până când n-ar mai rămâne nimic în afara mea. Alteori, cred că ai prefera să absorb lumea întreagă, cu începutul și sfârșitul ei, pentru a-mi umple carnea cu povești. Poate așa, în momentele când suntem doar noi doi, nu ne vom mai simți singuri. Picurăm un nou viitor.
