În zori, când nu și-a găsit fiu'-n cameră, gânduri negre i-au năpădit mintea. Cum putea să dispară din patul său, un băiețel de șase ani? Disperată, nu știa unde să-l mai caute. Doar bunicul avea o bănuială. N-avea cum să dea greș. Când îl lua cu el la pădure, îi povestea despre toate cântătoarele din copaci. Și despre cuc, cum că-i pasăre solitară. Și-atunci copilul plângea. Of, săracul, și el n-are niciun prieten? Nu s-a-nșelat bătrânul. Acolo și-a găsit nepotul. Cu picături de rouă-n păr și-un pui de cuc în sân.
Ionuț Tuhoarcă
Înfășurat într-un cearșaf. Alb. Curat. Neatins. Zburd pe afară. Ce înseamnă afară și până unde. E limita? E peretele? Aici e bine. Mi-au dat. Un medicament. Alb. Curat. Mama lor. Nu e a mea. Florile zboară. Unde? Fug. De mine? Un copac. Mov. Hîh. Ce-o fi? Cu el. Un fluture. Alb. Curat. Nu te omor azi. Zboară la mama ta. La copii tăi. La amanta ta. Ia-ți cearșaful cu tine, boule. Aici e bine. Mi-au dat. Un medicament. Alb. Curat. Azi nu e zi bună de evadat. Ne dă ciorbă. Cu tăiței. Albi. Curați.
Dana Popescu
La început era doar năluca de la geam. Așa-i spuneam noi, copiii din fața blocului. Apoi, într-o după amiază cu mingi și râsete, geamul ei s-a spart. N-a țipat, a zâmbit și ne-a aruncat-o înapoi. A devenit buni de la fereastră. În seara în care ne-a lipsit zâmbetul ei, am urcat cu o floare ruptă dintr-un balcon și cu un desen pe care Ana a scris: nu ești doar tu cu fereastra. Ușa era întredeschisă. Înăuntru, tăcere, pe chipul ei, zâmbet. Iar fereastra larg deschisă, de parcă sufletul îi ieșise puțin la plimbare.
