Am găsit o rochie de mireasă în tomberon. Am luat-o acasă și am pus-o pe manechin. Am stat în fața ei și i-am spus ce n-am mai spus nimănui de foarte mult timp. Mi-e frică. Mi-e dor. Într-o noapte, manechinul a dispărut, dar în oglindă a apărut o femeie ce purta rochia. Nu se mișca. Nu clipea. Doar mă privea. Am privit-o și eu. În fiecare zi mai mult. Apoi, am început să-i vorbesc. Îmi răspunde. Vocea ei e a mea, dar mai caldă. Iar singurătatea e acum o cameră cu pereți de sticlă ce se fisurează treptat.
Mona Zelenco
Maestrul păpușar își întinde sforile. Cu un țipăt prelung, noul grup de singuratici pășește în haosul vieții. Singuri și speriați. Ciclul etern al singurătății le contorizează fiecare secundă, îi cuprinde nemilos în mașinăria sa infernală, îi abandonează pentru un timp ca apoi să-i înșface ca să-i trimită in abis. În această scurtă călătorie, își unesc singurătățile, își spun replicile, lasă câteva urme, se zbat în tăceri, fac planuri, de care Maestrul își râde în barbă, și părăsesc spațiul. Tot singuri și speriați.
Dorin Vasile
L-a cunoscut la început de vară, când credea că nu i se poate întâmpla nimic bun. După o lună, deja erau împreună. El îi făcea cafeaua exact cum îi plăcea, îi lăsa post-it-uri pe frigider. A început să-i cumpere haine la modă, să o îndrume cu vocea lui blândă, să-i aleagă prietenele. Ea zâmbea, își spunea că așa e iubirea, să ai în sfârșit pe cineva care știe ce e cel mai bine pentru tine. Apoi s-a trezit într-o dimineață și n-a știut dacă îi e dor de cine a fost sau dacă pur și simplu i-e teamă să mai fie singură.
