Duminică a mers la biserică doar ca să-i ceară un semn că există. A părut că n-a auzit-o. Când s-a întors însă acasă a constatat cu mirare că tinda era măturată, fânul urcat în hambar, porumbul desfăcat, găinile hrănite, varza vânturată. A trecut prispa și l-a văzut pe Dumnezeu dormind pe laviță, ostenit după multele semne ce le lăsase. Semăna un pic cu moșul ei. S-a întins lângă el, l-a apucat de mână și-a adormit. Când s-a trezit și a privit în jos, casa se vedea mai mică decât vârful unui ac.
Vero Anttheia Teodoru
Alergam desculță ziua întreagă prin curtea imensă, eram de negăsit. Vorbeam cu stâlpii din vie, culegeam mure, săream gardul la Tita care avea un zarzăr parfumat, dădeam roată și prin alte curți pentru pretinse aventuri copilărești. Când soarele aprindea frunzele uscate din lanul de tutun veneam în șopron lângă soba cu plită unde mă aștepta ligheanul de tablă ciobit. Ne spălam pe picioare apoi intram în odaie. Acolo începeau poveștile bunicii. Ușurel lângă mine se așezau zâne, zmei, câte și mai câte.
Tibor Szente
Nu i-a plăcut niciodată singurătatea. Fugea de ea dintotdeauna. Se afunda în relații care nu îi făceau niciun bine, dar prefera varianta asta. A avut o asistentă medicală, renumită pentru dărnicia ei în camera de gardă. L-a părăsit pentru un pacient care s-a externat direct într-un bolid scump. Apoi a fost Ița. I-a păpat toate economiile în două luni. Toate doar ca să nu doarmă singur. Până a văzut-o pe Ea la brațul unui pensionar. Frumoasă ca o zeiță, cu ochi triști și singuri. Atunci a înțeles ce e singurătatea.
