Stă pe baltă și plânge. Îi vine să țipe, să blesteme, să se dea cu capul de pietre. O vede și acum pe doctorița de familie, cu mâinile în șolduri, strigând la el: de câte ori să îți spun că nu primesc bătrâni. Da' stăm la a doua casă de cabinetul acesta, am 83 de ani, nevasta 77, abia umblăm, doctorița de familie care ne îngrijea s-a pensionat. Ne îngrijea ca pe copiii ei. Cabinetul ei este în cealaltă parte a orașului. Cum să ajungem acolo? Ești surd? Am spus că nu primesc bătrâni. Balta se umple de țipete. Surâde.
Ana-Maria Butuza
Răsăritul o găsește pe malul mării, împletind năvoade. Din când în când, prinde raze de soare între degete și firele aspre. Cântă încet, de parcă ar fi ușor ce face, însă mâinile spun altceva. El pleacă primăvara și se-ntoarce toamna, târziu, iar ea îi trimite dorul cu valurile. Într-un an, n-a mai venit. S-a făcut iarnă, dar ea a rămas pe mal, țesând și ascultând marea. În ziua solstițiului l-a zărit coborând din barcă, cu barba crescută și ochii grei. I-a luat mâinile și i-a șoptit: mi-a fost teamă că m-ai uitat.
Ionuț Morariu
Pe baltă, poveștile se scriu singure. Însă, doar unele devin legende. Ca aceea a moșului bărbos care nu prinde pești, ci oameni. Unii îi zic sfânt. Alții, nebun. Sigur e doar că, între două fumuri de țigară, cei așezați cu undița lângă el devin alții. Întâi le întinde nadă o poveste în care se prinde sufletul. Apoi, îl scoate afară din apa neagră și, când se zbate ca peștele pe uscat, îi dă drumu' iar. Dar nu mai e la fel. Oamenii care i-au trecut prin năvod spun că se simt mai ușori. Ca o barcă pe care vântul o poartă spre lumină.
