Era cât barca de mare, ba chiar mai mare, și depărtă brațele, atât îi atârna coada pe-afară. Toată cârciuma asculta cu răsuflarea tăiată. Și cum nu puteam să vâslesc în susul Dunării doar cu o vâslă, că una o pierdusem, i-am șoptit la ureche că dacă mă ajută să ajung acasă, îi dau drumul înapoi în apă. Și uite-așa, călărind peștele, că atât de mare era, și cu barca jumate cu apă, că era și greu, vă dați seama, eu cu vâsla pe dreapta și peștele vâslea din coadă pe stânga, că îmi prinsese ritmul, așa am ajuns acasă.
Ana Maria Dobre-Nir
Elvira și fiica ei, Magda, stăteau întinse pe iarba umedă, umăr lângă umăr. Magda râdea, amintindu-și cum, copil fiind, refuza să-și pieptene părul sau să poarte rochii. Deasupra lor, norii se strângeau, pufoși și leneși, ca pisicile pe care copila le avusese în tinerețe. Dintr-o dată, din tăcerea grea a cerului, au început să cadă pești argintii, zvârcolindu-se în iarbă. S-au speriat pentru o clipă, apoi mama și fiica au început să râdă, dansând desculțe printre solzi lucioși, ca două iele întoarse din vis.
Marina Borzescu
Cum îți ziceam, sunt cel mai bun căpitan din Naxos. Te duc oriunde. Din larg, tânărul simți chemarea mării. Se uita fascinat la bătrânul ce fuma din pipa lui antică din Meerschaum. Haina bătrânului avea o strălucire unică, frumoasă, a lucrului vechi care a văzut multe. Băiete, nimeni nu știe unde e ascunsă, adaugă în șoaptă, privindu-l adânc. Pe tine te voi duce acolo acum, pe întuneric. Aruncă o privire îngrijorată în jur sorbindu-și ultimele picături de rom și se ridică: doar tu ai înțeles, ea încă mă așteaptă.
