N-am spus nimănui, dar știu sigur că marea îmi știe numele. Prima oară am auzit-o șoptindu-l când trăgeam năvodul la mal. Iar de atunci se apropie tot mai mult. Ca și cum ar vrea să mă prindă. Noaptea o aud cum scormonește sub podeaua cabanei mele, lovind ritmic printre scânduri, ca o inimă bătrână care n-a uitat că am furat ceva de la ea. Nu pești, nu scoici, nici măcar un fir de nisip. Ci privirea acelui om care s-a înecat acum două veri, și pe care am păstrat-o fără să vreau, ca o vină agățată sub pleoape.
Iulia Stavre
Răsăritul, vitraliu prețios la marginea lacului. Cei doi pescari și-au aruncat undițele, stau pe scăunele, servesc din termos cafea cu coniac. Vezi tu, Sile, începu Titi, nevastă-mea a plecat acum doi ani în Italia, să aibă grijă de o contesă. Și a îndrăgit-o asta bătrână, mă înțelegi, nedespărțite. Venea acasă o dată pe an. Mă gândeam să divorțez, dar am aflat că baba îi făcuse Tanței act de donație pe castel. Nici dacă prindeam peștișorul de aur, nu știam să-i cer sumele pe care le învârte Tanța prin conturi.
Monica Aldea
Bătrânul Petrache își propti undița în stufăriș. Flăcăul se așeză alături - venise timpul istorisirilor. Pescuitul nu se face fără socoteală. Duhul adâncurilor păzește strașnic legile. Totu-i dinainte hotărât-de la fâțele ce vor pica-n năvod, până la peștele cel mare ce-o să-nghită nada. Până la asfințit, nimeni nu tulbură tihna apelor. După ce și-au luat tributul, valurile învolburate au lăsat la țărm trupul pescarului. Pe mal, Petrache își face cruce și cere iertare pentru stricarea rânduielii.
