Dacă vă spun că mi-am cunoscut nevasta la pescuit, n-o să credeți. Nu țiu minte bine dacă eram doar pe mal dând ușor drumul la fir în timp ce priveam la norii de vată de zahăr reflectați în oglinda apei, ori dacă apa era chiar cerul, iar eu, întins pe spate, struneam zmeul ce desena bolte pe albastrul acela ireal, ori dacă scriam iar firul era dâra de cerneală pe care pixul o lăsa pe hârtie, ori poate era fumul subțire al țigării, când la celălalt capăt a apărut ea. Vrei să rămâi cu mine, i-am zis. Vreau, a zis.
Cristian Dumitru
Din farul meu o pot vedea la fereastra încărcată cu glicină albă. Câteodată citește, câteodată privește cerul, niciodată marea. Doar când furtuna joacă dezlănțuită o văd strecurându-se printre stânci, azvârlindu-se în mare și hohotind odată cu furtuna. E o sirenă, spune un gând. E o nebună, spune altul. E femeia ta și te așteaptă, spune gândul neîmpărtășit. Și atunci ajung gol în talazuri, îmi arăt cozile lungi de șarpe de mare, solzii albaștri, barba verde. Și suntem noi înșine până la viitoarea furtună.
Teodora Ștefănescu
Avea o rochie albă de i se învolbura pe trup. Papucii galbeni îi aruncase în iarbă. Doar se juca cu picioarele în apă. Sperii peștii, îi zic, dar ea râde și-și vede de joc. De sub batic, ciuf zbârlit. Măi, fată, stai potolită, plec acasă fără pești, mârâi. Fata își dă capul pe spate și râde tare. La apus ai să ai, la apus. Și m-a luat așa, un somn dulce. Seara, malul pustiu. Doar un batic și fulgi de egretă pe iarbă. Trag plasa din apă oftând. Aveam vreo doi carași. Plasa grea. Plină. Tată, ce nebună de fată.
