În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus zece romane. Cel mai recent roman: Pădurea Vrăjitoarei Mici la Editura Frontiera, 2025, cel mai recent volum de proză scurtă: Dă diriga de băut la Editura Litera, 2025) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Supererou din greșeală, Pisicile aristocrate, Veniți la cireșe, Supraviețuind în natură și Cu trenul din Franța - toate textele aici.
*
Șase luni are anul scriitorului, da? Septembrie, octombrie, noiembrie, ianuarie, februarie, martie. Atât. În rest, scriitorul este cotoi înnebunit de hormoni (aprilie), amant tandru (mai), soț devotat (iunie), tată responsabil (iulie), băiat de gașcă, merge pe munte cu băieții (august), și sac cu bani pentru tot felul de tâmpenii completamente inutile (decembrie). Nu știu când va publica LiterNet acest material, dar acum e 28 august. 2025. Sfatul meu, dragi colegi: luați în serios ce am spus aici și puneți-vă cu burta pe muncă, adică pe scris. Cărțile nu se fac singure, credeți pe cuvânt un bătrân înrăit de meserie și tăbăcit de refuzuri (editoriale și amoroase). Vine toamna, scrieți! Vine iarna, scrieți! Că pe urmă vine primăvara și atunci nu mai scrie nimeni nimic, toată lumea este ocupată să trăiască, doar d-aia suntem vii și nu morți. De vară ce să mai zic? Da, are și vara rostul ei... atunci veți lansa cărțile pe care le scrieți iarna și le publicați primăvara! Hai, la treabă! Să ne vedem sănătoși la Bookfest! Dacă nu, la Gaudeamus 2026. Cum ne-o fi norocul.Supererou din greșeală
1. Mama s-a dus cu unu tatuat și n-am mai văzut-o. Tata a luat-o razna. Mă trimite pe centru fără papuci, într-o zdreanță de la un second. Fac bani frumoși. Mai îmi dau și cornuri, mere, cioco. Unii mă îmbrâncesc, spun să merg la școală. Ieri eram pe malul Begăi. Priveam oamenii. O mamă cu 5 copii se scăldau veseli. Cel de vreo 3 ani, alunecă și îl ia apa. Mama strigă înnebunită. Sar în apă, înot nebunește, îmi bate inima să-mi sară din piept. Îl prind. Îl scot aproape leșinat din apă. De atunci mămica are 6 copii. (Alina Pădurariu)
Fără virgulă între "ani" și "alunecă". În rest, foarte bine - bravo, Alina!
2. Am fost colegi. Nu de clasă, de liceu, era cu 3 ani mai mare decât mine. Deși eram îndrăgostită în secret de el, când a venit la finalul liceului cu o floare, am refuzat-o. Copil prost, nu știam că viața nu-ți dă a doua șansă. Decembrie '89 l-a prins în armată. Un copil care lupta împotriva altor copii. Îngrozit și înghețat, fără să fi tras vreun foc de armă până atunci, era de gardă când glonțul rătăcit l-a lovit. Mi-l imaginez privind uimit zăpada însângerată. Acum, strada pe care locuiesc, îi poartă numele. (Dana Popescu)
Am locuit în București pe aleea Urucu Adrian, fostă aleea Secuilor A. Acum, în prezent (din 1990 încoace), fostele alei vecine nu se mai numesc Secuilor B și Secuilor C, ci Luiza Mioara Mirea și Alexandra Donea. Din motivul expus de Dana în text - bravo, Dana!
3. Ar fi benefic pentru firmă, dacă o vreme ai lucra câteva ore și după program. Nu e chiar obligatoriu, e indicat, și pe tine mă bazez, ești tânără, ești în putere. Și câteva sâmbete, și-așa ești singură, te plictisești acasă. Și duminicile. Să spargem noi piața și gheața. Să fim în top. Hai, eroina mea. Mangleală de șef. Dar ea n-a spus niciodată nu, nu pot, sau mai târziu, nu mai pot. Ce greșeală. A continuat în ritmul ăsta, uitând de multe ori ce zi e-n calendar, ce anotimp afară. Și s-a făcut înger. Din greșeală. (Elena Fermuș)
Cam ciudată schimbarea din mijloc de text, de la persoana a doua singular la autor omniscient (acolo, după "Hai, eroina mea"). Dar povestea e ruptă din viață, adică din presă, așa că i-am dat locul trei.
4. Profesorul Gogu Bănulescu a pășit ferm în cancelaria școlii în care activa și a găsit-o plină. Profesorii se pregăteau de ședință. A simțit că era momentul. Deși mai era o zi până la plata salariilor, și-a încercat norocul. A întrebat dacă poate să îi schimbe cineva o sută de lei. Toate privirile s-au întors spre el. Se simțea în aer admirația. Era adulat, venerat, zeificat. Unele profesoare îl vedeau ca pe un Superman autohton, altele ca pe un personaj mitologic. A fost momentul de glorie al vieții sale anoste. (Bogdan Caranfilof)
Iată un final mai bun, după părerea mea: "Profesoarele-l vedeau ca pe un Superman sau chiar ca pe-un personaj mitologic. A fost momentul lui de glorie."
5. După ce învățătoarea i-a pus coronița pe cap, băiatul meu a spus cu voce tare: Eu am un supererou, de-aia învăț bine. M-a învățat să merg pe bicicletă, într-o vară m-a scos din valurile care mă duceau la fund, l-a omorât pe bau-bau care se tot furișa sub pat, m-a dus cu avionul, repară prize, robineți, bate cuie. Mama mea e Supermanul meu. Din spatele clasei, eu îmi șterg o lacrimă. Ce bine că, în noaptea aceea la Roma, italianului i s-a spart prezervativul. N-aș fi aflat niciodată cât de puternică sunt. (Monica Bologa)
Categoric nu este nevoie de ultima frază, care strică tot. Păcat, doar locul cinci.
Pisicile aristocrate
1. Mâinile mi le amintesc, mai abitir. Mâinile foarte fine, cu vene albastre strecurate până sub inelul subțire pe stânga și rătăcite în ceasul de pe dreapta. Nu există oameni răi, spunea. Dacă Darwin are dreptate, nu există posibilitatea, dacă Dumnezeu ne-a făcut, nu există logică. Există doar înrăiți. Dovadă stau oamenii care iubesc animalele, le îngrijesc fără să primească nimic în schimb. Pe divan, dormeau încolăcite două pisici, când o gonea de acasă pe fiica ei, gravidă, nemăritată, o rușine. (Gladiola Chete)
Text banal ca boxul lui Muhammad Ali din meciul cu Ernie Shavers. Până explodează punctele decisive din final, de după "pisici". Bravo, Gladiola!
2. Locuiau în fosta cameră a menajerei, la subsolul vilei care aparținuse familiei de generații, acum naționalizată. În încăperea minusculă, înghesuite, aduseseră patul, un dulap de haine și secretaire-ul. Într-un colț, masa cu două scaune. Tablouri și drapaje de mătase acopereau pereții coșcoviți. În fiecare zi la orele 5 ale după-amiezii, scoteau serviciul de Bohemia, pe un reșou fabricat artizanal de fostul lor grădinar, fierbeau ceaiul, îl turnau în cești și torceau în jurul mesei povești despre fosta lor viață. (Ligia Dumitrescu)
În sfârșit, un text care lucrează cu "aristocrate", nu cu "pisici"! De observat cât de multe texte se agață aiurea de un singur cuvânt din tema dată, fără a-i explora toate posibilitățile!
3. Să intru la Medicină, un fleac. La cămin, imposibil. Vreo 4 ani mi-am tot plimbat valiza: demisoluri, garsoniere, mansarde. De peste tot mai mult plecam decât stăteam. Până când, într-o vilă cochetă am dat peste-o nonagenară ce deținea un motan alb ș-o sumedenie de cărți de la răposatul doctor. În loc de chirie, îi devenisem companion seara la ceai în salon. Mereu în altă ținută, spunea aceeași poveste: cum o-nsoțea el la brațetă la operetă. Apoi își fixa motanul, îmi făcea cu ochiul și continua: și pe metresă la fel. (Monica Ciurea)
Fără "la operetă" - este inutil. În rest, text onorabil spre bun. Eh, interbelicul... cine mai are acum metresă? Și dacă o are - bine, nu eu, altul - cum s-o scoată-n lume? Parcă-mi pare rău că lumea ceea a murit, zău așa...
4. L-am luat, l-am mângâiat, îl urc în mașină, pornesc motorul, îi pun melodia lui preferată, apăs accelerația, bag într-a-ntâia, fac dreapta, opresc la semafor, îl privesc în ochi, îl mângâi iarăși, pornesc din nou, îl înjur pe cel din față, trag nervos parasolarul gri, mă privesc în oglinda mică, intru în sensul giratoriu, accelerez, îl mângâi, dau muzica mai tare, continui, parchez, opresc, îl iau în brațe, deschid ușa, intru, las cheia să-mi scape și îi spun că eu nu pot să-l duc la castrare. (Horațiu Dudău)
El nu-nțelege, că-i motan, nu om. Eu însă înțeleg, că am și eu două. Locul patru.
5. Tot liceul era la picioarele ei. Toți masculii erau sateliții ei. Frumoasă, inteligentă, îmbrăcată top, știa, ca o felină de rasă, când să se alinte, să toarcă de mulțumire, să susure un miau de mulțumire, sau să scoată gheruțele la supărare. Stătea în casa cea mare de pe deal. Avea un tată aspru, dur și nimeni nu o vizita. Nici la petreceri nu mergea. Intră în casă, dezbracă cu grijă hainele împrumutate, luă mopul și merse să o ajute pe maică-sa, menajera casei. Noroc că proprietarii stăteau mai mult în străinătate. (Cristina Daniela Dumitru-Pascal)
Cristina, ai schimbat aiurea timpul verbal, de la imperfect la perfect simplu, și ai repovestit drama Dianei Slavu din romanul Cellei Serghi. Dar scrii bine, cu pou-pou, așa că iei locul cinci.
5 (Ex aequo). I se spunea Motan. Se născuse prematur, cu ochi mari, albaștri și mult păr pe corp. Ochii i se întunecaseră în timp, la fel și pilozitățile de pe față, gât, piept, umeri și spate. Îl găseai mereu în față la Aristocrat, un motel ieftin cu camere umede, năpădite de mucegai, locuite uneori, rar, de trecători care nu mai găseau camere vizavi, la Majestique. Schimba valută. Orice fel. Era singurul la care găseai Drahme sau Coroane daneze. Dacă știai cum să întrebi, avea și câteva pisici. Tot pe valută. (Tibor Szente)
Cândva prin 1991 m-am dus și eu din valutist în valutist să-mi schimbe niște escudos portughezi și nimeni nu voia să mi-i schimbe. Am dat până la urmă peste unul cu inima bună, care mi i-a luat și nu mi-a dat nimic, doar bătaie. De atunci am un ochi mai slab. M-a văzut plângând (eram foarte tânăr și emotiv) și mi-a zis să nu mai plâng, că de banii ăia îmi dă el o fată de-ale lui. Bine că nu m-a făcut și pe mine fata lui că, la ghinionul meu, asta mai lipsea.
Veniți la cireșe
1. Terminasem clasa a zecea, eram tineri și proști. Trei fete și trei băieți, am aruncat caietele și am fugit la mare. Ne rușinam de trupurile noastre, credeam că suntem urâți și am intrat în valuri îmbrăcați. Hainele ni s-au lipit de trup, băieții ne mâncau din ochi și nu-și dezlipeau privirile de sânii tari. Apa era rece, sfârcurile împungeau prin tricou, băieții chicoteau și-și cărau amical pumni, neștiind ce altceva să facă. Mi-e poftă de cireșe, a strigat unul dintre ei și, nu știu de ce, ne-am rușinat cu toții. (Siranuș Hakobian)
Eu știu de ce. Na, că m-am excitat. Păi e frumos ce faci, Siranuș?
2. La înmormântarea bunicii a zâmbit în urma dricului sub soarele de sfârșit de iunie când a dat cu ochii de cireșul din fața casei bătrânului Leontin. Moșul nu fusese însurat, iar fructe nu împărțea nimănui, niciodată. Doar pe ele le chema să le dea câte o pungă atât de plină că abia o puteau căra. Să-i duceți Anei, spunea rămas în poartă uitându-se lung după ele. Ochii bunicii se luminau cât spăla cireșele lucioase mângâindu-le una câte una până când ele își pierdeau răbdarea. Hai buniii. (Ana Maria Vaida)
Ce roman in nuce! Ana + Leontin = Enduring Love. Splendid finalul, bravo Ana Maria!
3. Știam eu un cireș în sat și-i zic lui George hai, că te duc pe după grădini și iacătă-ne, doi găligani ajunși la cireșul care ne fură mințile, până George zice: ce prost îs, asta-i grădina mea. Da' nu termină bine, că-l aud pe tac'-su: șo pe ei, iar doi câini ne rup călcâiele până în vârful Măgurii, unde încep a se zbengui lângă stăpân. Fi-ți-ar cireșele a dracu', zic eu, iar George zice: sta-ți-ar în gât. Apoi râdem ca nebunii și luna râde, și râde și viața fără griji a doi adolescenți, prieteni pentru totdeauna. (Carmen Tot)
Propun alt final: "Apoi râdem ca nebunii și luna râde și râde și clipa și râde și viața cu doi prieteni, adolescenți totdeauna, adulți niciodată".
4. Tata creștea nutrii. La marginea Mangaliei era un cartier de case, îi zicea Coloniști. Era o curte mare cu o casă veche și mai multe acareturi, pentru porci și găini. Dar cel pentru nutrii era cel mai frumos. Îmi plăcea să le privesc cum înoată și își fac toaleta. Mama nu le suporta, îi spunea, pleacă de-aici cu șobolanii tăi. Aici am mâncat flori de salcâm, aici m-a alergat un cocoș uriaș până ce m-a ciupit de fund. La drum era un cais. Tata îl scutura și mâncau toți copiii de pe stradă. Nu aveam niciun cireș. (Florentina Ghițescu)
Superb finalul, demn de pana lui Buzea! Și tata creștea nutrii. Nici mama nu le suporta. Nici în curtea noastră nu era vreun cireș. Dar erau doi vișini turcești, aduși de tata butași, de acolo din Dobrogea lui preaiubită, unde i-a rămas inima pentru totdeauna. Colonist de București, vai de capul lui.
5. Sunt românești? Da, da, d-aci, dă la Butimanu. Dă-mi și mie de douăzeci, cer. Tipul cu șorț de măcelar cântărește, scoate din tas două cireșe, le pune în grămadă. Era prea mult? întreb. Ai cerut de 20, zice, și-și mută privirea pe alt client. Dracu' mai ia de la tine, gândesc, dar imediat scot cincizeci de bani, mă-ntorc, îi dau moneda și iau doar cele două cireșe mari. Dă să zică ceva, dar scutură din mână, a lehamite. Povestea asta s-a-ntâmplat acum un an. Cele două cireșe sunt în frigider, la fel de frumoase. Românești. (Nicolae Popescu)
Text luat din viață, vreau să spun din piață, dar care are două calități: acel Butimanu (numai pentru cunoscători!) și cuvântul unic din final. Ca un cap în gură.
Supraviețuind în natură
1. La primul pas, urletele îi făcură să se-arunce spre adâncul întunecat. Ar fi putut, cu un pas înapoi, să revină afară, dar nu voiau asta. Spune-ți în minte, îl învăță fata pe băiat, nu suntem Hansel și Gretel, suntem noi. Bine, noi suntem noi, repetă el, vag mai liniștit. Dar ne văd, șopti el. Nu ne văd, dacă noi nu-i vedem, îl lămuri ea. Strânge ochii tare, tare, îl mai învăță ea și apoi tăcu. Cât stăm aici, întrebă băiatul. Până după divorțul lor, răspunse, aproape sigură, fata și el o crezu, era sora mai mare. (Carmen Tot)
Perfect. Text-bronz. Nimeni nu îi poate contesta locul întâi. Bravo, Carmen!
2. Nimeni nu-ți spune că urina îți poate salva viața. Nimeni nu-ți spune că o broască vie poate părea un dineu. Asta e natura. Natura nu e Instagram cu filtre și inimioare. Natura e febră, mușcături și viermi. Ești viu doar cât poți suporta. Prima noapte e frig. A doua e teroare. A treia e recunoaștere. A patra poate fi ultima. Natura te învață să fii animal, nu poet. Nu contează ce știi, ci cât poți mesteca fără să vomiți. Și cât de repede înveți că nimic nu e dezgustător când e ultima ta opțiune. (Răzvan Dițescu)
Se vede că autorul a făcut armata. Unde-ai servit, camarade?
3. Am fost cât p'aci să supraviețuiesc în natură, dar nu mi-a ieșit. Frecam și eu ca omul două lemne, și vine unu'. Ce faci bă aicea? Părea un pădurar mitocan. Frec lemne, nu vezi? De ce? Să fac un foc și să frig un cârnat. Nu vrei un chibrit? Încerc să supraviețuiesc, am zis eu important. Aha. Dacă te răzgândești, ia-o pe poteca aia, când dai de niște căcați o iei la dreapta. La trei sute de metri e o terasă. A plecat. Am frecat lemnele încă oră, am cedat nervos, și m-am dus la terasă. Era plină ochi de supraviețuitori. (Nic Ularu)
Textul ăsta parcă e decupat din Jerome K. Jerome, Three Men on the Bummel, din scena cu eroii care fac traseul ăla de aventură prin munții Pădurea Neagră. Mi-a plăcut în mod deosebit reperul utilizat de pădurar ("când dai de niște căcați o iei la dreapta").
4. L-am crescut de mic, de când avea doar vreo zece centimetri. Întâi într-un ghiveci mic, apoi cu trecerea timpului, am tot schimbat vasele ce-i adăposteau rădăcinile. O ducea bine pe terasa largă, aerisită, printre sutele de flori de toate culorile. Apoi m-am mutat la bloc. Am luat ghiveciul și am plecat cu el în pădure, să plantez frumusețea ce a crescut pe terasa mea. Au trecut anii, m-am reîntors mereu ca să văd cum o duce. Anul acesta m-a surprins plăcuța nouă de la șosea - Pădurea cu palmier. (Tibor Szente)
Așa am plantat și eu un pui de brad Nordmann (luat în ghiveci că sunt ecologist), în spatele blocului, în București, pe aleea Urucu Adrian. Acum a ajuns la etajul întâi. Of, viață. Belgia mi-a trebuit mie?!
5. Fie un trapez isoscel înscris într-un cerc. Să se demonstreze că. Ușa clasei se deschide brusc. E directorul. Lăsați totul, trebuie să ieșim la săpat de porumb. Autobuzele ne așteaptă în fața școlii. Ajungem pe câmp. Luăm sapele în primire. Tai cu dușmănie de-a valma buruieni și fire de porumb înalte de două palme. Praful se ridică din țărâna uscată, mă îneacă. E cald, transpir în uniforma neagră, mi-am pus cravata roșie pe cap să mă apere de soare. Și totuși, dacă trasez o linie paralelă cu, voi putea arăta că. (Pompilian Tofilescu)
Practica agricolă a fost muncă în regim sclavagist (adică neretribuită, nici măcar cu alimente). Mă bucur că noilor generații le este dor de comunism. Să se bucure și tineretul acesta de practica noastră agricolă!
5 (Ex aequo). L-am găsit pe fundul râpei, cu un picior rupt și cu o bucată de hrib țigănesc în mână. Doctorul ne-a spus că de la intoxicație i s-a tras. La poliție am ascuns faptul că uitasem să-l sfătuiesc să nu mănânce ciuperci crude. Am avut trei motive. Primul: nu voiam să-l vorbesc de rău pe șefu'. Cum să le spun că făcea urât dacă nu mânca la orele lui fixe? Al doilea: îmi doream postul de șef, proaspăt eliberat. Al treilea: doamna Pușa arăta foarte bine în rochiță neagră. Nu voiam să se supere pe mine. (Paul Dârvariu)
Finalul pe care îl merita acest adevărat text Dârvariu era: "Al doilea: îmi doream postul proaspăt eliberat. Al treilea: doamna Pușa arăta foarte bine în rochiță neagră."
Cu trenul din Franța
1. Țopăiam de vreo oră în jurul telefonul. Oare ce-o să-mi aducă de data asta din Franța? O păpușă Barbie? Mi-ar plăcea să fie blondă. Data trecută mi-a adus un aspirator care chiar aspira. A început să sune. Bunica s-a ridicat și s-a dus să răspundă legănându-și greoi șalele. Alo? Da. Pauză. Mda. Pauză. Bine. Mda. Eu tot săream de nerăbdare. De ce nu mi-o dă la telefon? De ce a închis? Apoi ca și când eu nu aș fi existat, i-a zis bunicului cu o voce teribil de plată: divorțează. Nu mai vrea să se întoarcă acasă. (Cristina Alistar-Gabouty)
Ultima frază este absolut inutilă. Fără ea, textul este rupt din Papa Hem.
2. A fost odată o fetiță care călătorea. Cum venea vacanța cea nesfârșită, trecea pragul căsuței fermecate. Acolo o aștepta doamna Lili cu recomandări noi. Întâi au fost Poveștile nemuritoare. Apoi a plâns cu Rémi, i-a însoțit pe Cireșari și s-a-ndrăgostit de Edmond ce-și ticluia răzbunarea. A ajuns cu Speranța în Țara de Foc. Cu Nautilus a coborât în adâncuri. Într-o zi a plecat de-a binelea. Cărțile i-au rămas mereu sfetnic. Târziu, și-a făcut curaj să scrie. Mulțumesc, Ficțiuni Reale. Mă bucur să fiu printre voi. (Carmen-Ecaterina Ciobâcă)
Niciodată nu e prea târziu să scrii, doamnă. Păcat că nu mă lasă redacția LiterNet să-mi fac reclamă singur, că-ți spuneam eu ce-ai de făcut în toamna asta!
3. Librarul și-a înfipt coatele în carnea din lemn moale a tejghelei și ne-a privit prin fundul borcanului. Am convenit cu toții că era bătrân, avea vreo 30 de ani. Știa că ne cumpăram cu mărunțiș cutii cu plastilină tare pe care o înmuiam cu scuipat și creioane colorate pe care le ascuțeam până deveneau cioturi. Nu era loc de cărți în vitrinele pline de bibelouri și ai noștri le ziceau oricum maculatură. Ne-a întrebat dacă știm cum cântă cucul în franceză. Mihăiță a sărit repede: avec-avec. (Liliana Sime)
Uluitor de slab finalul. Propun: "Ne-a întrebat dacă știm cum se zice la pupăză în franceză. Mihaela a zis poupee. El a râs. Era bătrân."
4. Hai, mami, trezește-te. E ultima zi de școală, hai, că doar predați cărțile. Ți-am făcut frigănele cu lapte. Frigănele? Ce bine miroase. Stai puțin. Mama? Tu? Ce ai, copile, mă sperii. Hai, că întârzii. În ce an suntem? 1984. Stai puțin. Eu sunt medic, am un copil arhitect și azi am agenda plină la spital. Cum să nu. Eu sunt astronaut și tocmai m-am întors de pe Lună. Hai, gluma-i glumă, dar nu avem timp. Îmi mai povestești când ne vedem diseară la masă. Să-ți aranjezi lucrurile pentru la țară. (Florentina Ghițescu)
Foarte bun text, m-a aruncat în propriile mele fantezii. Din păcate, îi dau doar locul patru. Prea mult am urât plecatul la țară, de pe 16 iunie al fiecărui an, cu întoarcerea pe 14 septembrie. An de an, an de an, an de an. De la 6 la 16 ani. Cine adoră trecutul să se ducă să locuiască într-al meu. Mulțumesc!
5. Acum vreo 10 ani, când am fost în Franța, șoferul taxiului care m-a dus între aeroport și gară era marocan. La gară, vânzătorul de plăcinte era turc. Conductorul trenului era de culoare, de pe undeva din Africa. În Toulouse portarul hotelului era rus și recepționerul era tunisian. Bagajistul era de origine asiatică. Șoferul autobuzului cu care m-am dus în piața centrală a orașului era egiptean. Chelnerul care m-a servit, impecabil, cu un vin de Bordeaux prost, era român. L-am întrebat: dar unde sunt francezii? (Aurelian Țolescu)
Alt final de toată jena. Propun: "Chelnerul care m-a servit c-un vin prost era român. Îi înjura de toți morții pe imigranții ăștia care strică Franța."