De 45 de ani locuiesc aici. De atunci îl știu și pe Chimu: ziua când vine, cum bate la ușă, cum își scoate basca peste cap, să nu-și deranjeze părul. Intră și cu degetul mare, ca o mângâiere, șterge sticla contorului. Citește kilowații ca și cum ar lua pulsul casei. Până nu demult nota într-un caiet, acum are un aparat care înregistrează. Cât mai ai până la pensie, îl întreb. Nu mă grăbesc, spune, mi-e teamă că, dacă mă opresc, se opresc și ele. Nu moare lumea fără noi, Chimule. Știu, dar îmi place să cred asta.
Titela Durnea
Nu, n-o mai fac. Doar stau așa, îngropată de vie sub catralionul de sentimente. Cuvinte ieșite din file se-agăță de sfoara cu care-nghit balonul allurion. Se umflă în gâtlej, apoi în pântece. În încercarea lui de-a mă comprima, nu face decât să mă dilate. Dor dospit se revarsă peste coperțile îmbrăcate-n piele. Aud lovitura de gong. Scena finală mă privește de după gratii. E lupul rău, îmi strigă Dumnezeu. Îmblânzește-l, de vrei. De ce, Doamne? N-a greșit cu nimic. Eu am ales cartea nepotrivită.
Marian Bircea
Văpaia flăcărilor Iadului îi ardeau pântecul, mătăniile agățate de mâna nu reușiseră să agațe veștmântul monahal ce alunecase moale, ca prin farmec, de pe trupul ei de mireasă a Domnului, nu știa, lacrimile ei erau de fericire, de chin, alunecau peste obrazul îmbujorat, diamante lichide, adunate ofrandă de neputință depuse peste cartea de rugăciuni deschisă la psalmul patimilor, toți îngerii au abandonat-o când înaintea ei, cu dogoarea Gheenei în răsuflare, însuși Diavolul o sărutase sub formă de bărbat în putere.
