Nenea era fratele mamei, în casa căruia crescusem până pe la vreo 10 ani, după ce tata nu mai venise de la război și nu apucase să mă cunoască. În clasa a 3-a, ne-am mutat în alt sat, apoi eu am plecat să fac liceul la oraș și după aceea în Capitală, la facultate. La Nenea mai veneam în vacanțe. De fiecare dată mă întreba ce clasă am terminat și de fiecare dată îmi spunea: eh, ajunge. Clasa a 6-a, Nenea. Eh, ajunge. Clasa a 11-a, Nenea. Eh, ajunge. Anul 3, Nenea. Eh, ajunge. Nenea a murit demult. Mi-a ajuns și mie.
Bogdan Mihai Bati
Mă simțeam ca o lacrimă în ploaie. Contribuiam la viitorul nostru. Așa cum știam mai bine. Citeam. Suflam. Era ultima șansă să ne salvăm. În jurul meu, toată lumea punea osul, fiecare conform atuurilor sale. S-a lăsat cortina. Liniștea ne-a aplecat capetele. Plecăciune. Vocile s-au stins. Secunda următoare s-a alungit la infinit. Apoi totul s-a dezlănțuit. Aplauze. Chiote de bucurie. Felicitări. Flori aruncate. Regizorul s-a întors către mine cu ochi luminoși. Nu mai e nimic de suflat. Ce mai citești acolo?
Florentina Enache
Fusese prima născută și mamă de-a doua pentru pruncii care urmaseră după ea, pentru copiii dintâi ai omului ei și pentru multele ființe ce îi trăiseră în preajmă. În lunga ei viață, doar muncise și iubise. N-avea școală, dar învățase să citească ochii și inimile oamenilor, roadele pământului, semnele bolii și schimbările de vreme. Uneori doar asculta și zâmbea. Vorbise despre toate cu ultima născută din neamul ei, o făuritoare de rost care avea să le și scrie. Pentru cei ce vor citi mai departe.
