În ultima vreme se ducea mai des la sertarul cu scrisori. Alegea câte una la întâmplare, mângâia ușor plicul, căuta data, cu degetele tremurânde scotea cu grijă hârtia îngălbenită de vreme din interior. Își punea ochelarii de citit și apropia scrisoarea de nas, de parcă voia să o miroase mai întâi, se așeza comod și începea să citească. Era ca și cum deschidea o poartă magică spre tinerețe. Un zâmbet îi juca pe chip, hârtia îi aluneca în poală, nu mai avea nevoie de ea. O știa pe dinafară, citea în gând, cu el alături.
Dorin Vasile
Filtrată prin ferestrele înalte, lumina schimba totul, făcând lucrurile să pară altfel decât sunt. Femeia stătea în față, cu brâul ei de lână și firele de aur strălucitoare. Susținea că reclamanta avea un câmp al lui Marte deficitar. Treizeci de mii de euro pentru un descânt de împreunare, făcut după manual. Vorbea rar, cu o voce blândă ce mi-a adus aminte de profesoara mea de muzică. La final, în liniștea din sală, au achitat-o. Nu știu ce m-a apucat. I-am întins palma și am rugat-o să-mi citească linia vieții.
Cecilia Fofiu
Toți nădăjduim să avem un impact în lumea asta netrebnică în care trăim. Și nana Floare, răzleață după omul ei suit la cei drepți. Fostă pontatoare la C.A.P. are pensia, dar și nevoile, mici. I-a dat Domnul minte ageră, nu ca a incultei de peste drum, care uită de la mână la gură și, tot ea, poartă bârfe. Mai răsărită ca aia, iese la poartă cu câte o carte în mână. De o întrebi, ce mai faci nană Floare, răspunde prețios, cu Ispirescu ținut cu susul în jos, mai citesc și eu o carte, să nu mor proastă. Ca unele.
