Eram ciudata neamului. Mereu c-o carte după mine. În vacanța de vară la bunici, copiii jucau leapșa, mergeau la pescuit, se cățărau în copaci, se urcau în vârf de claie. Mie-mi era teamă de cosași, nu intram în râu de frica șerpilor, iar găinile sau oile nu-mi stârneau nicio emoție. Îmi creasem un univers paralel din care cu greu catadicseam să cobor. Tot degeaba, dacă nu știi să rânești la vaci, mi-a zis unchiu' când am luat bursă să plec afară la master. 20 de ani după, îi dau dreptate. Lumea ideilor a cam apus.
Dan Banu
Îi plăcea grozav să citească. Se-nchidea în camera lui și citea întruna. Înghițea literele ca pe cireșe, cu vârful bretonului le înghițea. Uneori făcea din carte avion, se așeza în crăpătura paginilor și dădea ocol Pământului și Lunii, alteori făcea cartea puț și cobora prefirând între degete miezul planetei, sau încăleca pe o minge imaginară și țopăia prin toată lumea, chiar mai sus. Mă bucur că citești, zâmbi bunica din crăpătura ușii. În spatele ei Alucoviltir, Aludrojdie, Pacoste, carul mic.
Dana Popescu
O privesc zilnic. Aceleași pagini, aceeași cădere, eu, martor mut al prăbușirii ei. Într-o noapte i-am înlocuit pe ascuns paginile blestemate, crezând că-i voi schimba povestea. A doua zi, m-a privit cu un calm straniu și a șoptit: acum știu cine a scris totul. În mână, un cuțit. Pe masă, filele deschise trădau povestea mea, cu toate greșelile, minciunile și spaimele ascunse. Încercând să-i rescriu amintirile, îi dădusem cheia către ale mele. Atunci am înțeles: două povești nu pot conviețui. Una trebuie să dispară.
