Gicu moțăia pe scăunelul ponosit. Colegii lui de muncă mai intrau, mai ieșeau. Unii chiar pe picioarele lor, semn că nu era tocmai zi de salariu. Mergi acasă? Gicu nu răspunse și ceru încă o bere. De când cu mina de cărbune, locul era veșnic plin cu bărbați obosiți de la munca grea și atât de riscantă. Pe seară, nevastă-sa veni după el. Gicule, mai citești mult? Vine vaca acasă și iar stă nemulsă. Cum poți bea atâta? Copiii tăi nu au ghete. Gicu ridică privirea. Ce vrei femeie? Sărbătoresc. Nici azi n-am murit.
Arthur Ianoși
Bătrâna stătea în lumina palidă a lămpii cu scrisoarea mototolită între degete. Hârtia mirosea a fronturi neștiute și drum lung, iar literele păreau scrise cu oboseala unei lumi care se stinge. Cuvintele fiului ei vorbeau despre un cer care se repetă la nesfârșit și despre pași care duc în același loc, chiar și când mergi înainte. Le recitea întruna, căutând un sens ascuns sau poate o promisiune. Afară, vântul, ca un sol rătăcit, părea să știe deznodământul. Ciocănitul în geam o făcu să tresară.
Andreea Marza
Maică, lumea cum o știi tu, nu mai există demult. Tehnologia controlează totul acum. Nu mai gândim, nu mai vorbim, nu mai mâncăm. Algoritmii aleg, AI-ul gândește, roboții ne asistă. Mușchii și creierul ni s-au atrofiat, corpurile ni s-au stafidit. Nu mai semănăm a oameni. Te-aș chema să mă salvezi. Te-ai speria de mine. Mi-ai întinde Biblia și mi-ai spune să îmi salvez sufletul. Dar literele nu le mai cunosc. Cândva, un savant va descoperi o limbă veche și se va întreba ce a dus o civilizație așa evoluată la pieire.
