Obosisem. Mi-au dat concediu sabatic. Am mers un an într-o mănăstire. Acolo am văzut-o prima dată. Să fi avut șaișpe ani, incredibil de frumoasă, stătea cu nasul într-o carte groasă. Se ruga. Rămâi aici, am întrebat-o? Nu, nu am chemare. Mă rog pentru păcatele pe care am să le fac. A doua oară ne-am întâlnit în Olanda, în Rosse Buurt. Eu vizitam, ea era regina. Se stătea la coadă pentru a-i fi alături. Cu aceeași carte în mână. Tot pentru păcate, i-am zis? Nu, pentru că îmi place să le fac, mi-a răspuns zâmbind.
Ana Maria Dobre-Nir
Uberul mă ia de la Cărturești, cu Solenoid în geantă, nesigură dacă îl voi citi vreodată. Ochii îmi alunecă încet peste fațadele înăbușite, umbrele copacilor, traficul prins între claxoane și tăceri. Bucureștiul nu mai e cel pe care l-am lăsat în urmă. La semafor, un Ferrari condus de un domn prea bătrân pentru tânăra prea tânără care-l însoțește stă lângă un autobuz aproape modern. În fereastra lui, o doamnă citește, absorbită, lipită de scaun. Șoferul râde: Uite-o și pe aia, nu putea aștepta până acasă cu cititul.
Horațiu Dudău
Nu. Nu prea. Timpul s-a prăvălit peste mine, m-a schilodit, m-a rupt, drumul spre bibliotecă e plin de copilul meu, de slujbe, de ore nedormite, de oameni cu rost și fără rost în viața mea, de pahare de vin băute pe fugă, fără gust, doar revărsate în creier, ca o inundație anunțată deja din mașină, în drum spre casă. Mai cobor noaptea, câteodată, și, în lumina obosită a lunii, mă târăsc înspre biblioteca cumpărată provizoriu de la Ikea acum 10 ani, aleg o carte, o miros, apoi inspir adânc și oftez.
