Cum merge el așa. Mâinile în buzunare. Nu are și el o sacoșă ceva. Dacă tot se duce la slujbă, mai ia și ceva pentru casă. Bărbații ăștia. Proști. Și ieri. Ieri era la poartă la Vica taman la prânz. Nu îi e rușine. Bărbac-su mai are un zvâc și moare, și ei, nerușinați. Lasă, când era al meu vai de el, a venit la poartă să mă întrebe dacă e mai bine și dacă am nevoie de ceva. Nu e prost. Ce zicea. Crapă el, crapă și ea. Copii nu are. Pun eu mâna pe averea lor. Săru-mâna, părinte. Cald azi, nu? Doamne ajută.
Dorina Veres
Grăbește-te, auzi Rozi prin ușa dormitorului ei. Era vocea împăratului. Ți-am spus că am dat poruncă să vină cel mai bun pictor. Rozi nu era veselă, nu se machiase, iar pe sub rochie nu avea corset. Bine. Să vină el la mine. Împăratul dădu ochii peste cap. Să vină. Și tânărul pictor veni, îi spuse că trebuie să o pregătească, să o aranjeze, o privi în ochi și îi spuse că e mai frumoasă decât Mona, îi atinse cu un deget buzele și nu numai. Pe pânză apăru chipul fetei luminat de un zâmbet, un zâmbet de Monalisa.
Ioana Bostan
Se așeză pe un scaun din lemn masiv, cu tapițerie din catifea ca sângele. Pipăi brațele sculptate și se gândi că au trecut multe generații de oameni cu degetele pe ele. Câte perechi de ochi or fi amețit rotindu-se de jur împrejurul cupolei azurii cu margine aurită. Heruvimii dădeau din aripi și se priveau suspicioși între ei. I se făcu sete. Mormăitul din spatele unei cortine grele și scârțâitul ușilor batante pictate cu chipuri sumbre îl speriară. Își dădu seama că acolo nu venea nimeni să-ți ia comanda.
