În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus zece romane. Cel mai recent roman: Pădurea Vrăjitoarei Mici la Editura Frontiera, 2025, cel mai recent volum de proză scurtă: Dă diriga de băut la Editura Litera, 2025) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Semne pe cer, Burnout, Tot mai citești, maică? și Nedus la biserică - toate textele aici.
*
Cu Horică eram, undeva pe plaja de la Năvodari, în vara lui 1988, dacă nu mă înșel. Ce făceam noi acolo? "Agățam gagici" - vai de capul nostru de dârlăi proști! Și, cum îl pierd eu din ochi pe Horică ăsta (reputat ca nefiind prea isteț, ca să mă exprim delicat), odată-l văd că apare cu două fete după el. Frumoase, tinere, nimic de zis. Rusoaice din Celeabinsk, ceea ce era absolut OK. Problema era că fetele erau cu părinții, care se țineau după Horică și după fiicele lor, stricându-se de râs la vrăjeala lui în engleză (fetele nu știau engleză, dar părinții, da). Eu? Să mor cu zile și mai multe nu. Prostanul se umfla în pene, fără să-și dea seama că fetele râdeau de el, nu cu el - iar tăticii lor, care se țineau mai la dos, erau vineți de cât se abținuseră. Ce să mai repar situația, nu era nimic de reparat; le-am întrebat de unde sunt, ele mi-au spus, la care eu am întrebat: "Ce e aia Celeabinsk?". Și unde nu se repede alde Horică la mine, să mă halească cu fulgi cu tot: "Cum e, mă, posibil? Să nu fi auzit de Celeabinsk? Ești de la țară, ce-ai?". M-am enervat, l-am lăsat și-am plecat, să se spele cu tăticii pe cap. A scăpat de bătaie, norocul începătorului.Ce vreau să zic cu asta: e OK să nu fi auzit de o grămadă de lucruri pe lumea asta. Orașe, firme, filme, evenimente istorice, personalități istorice, personalități contemporane - orice! Cantitatea din informație care zburdă pe lume este imensă, pretenția că ai putea ști totul este ridicolă. Nimeni nu poate ști totul, dar există acum motoarele de căutare. Atunci, de unde vine pretenția asta?
Eu cred că din trecutul nostru de țărani. Acum 150 de ani, ca să nu zic 200 sau mai mult, un tânăr putea asimila toată informația din lumea lui. Pe toată. La 20 de ani putea fi la fel de "instruit" ca bătrânii satului - pentru că ce avea el de aflat era puțin, foarte puțin. Un adolescent curios și ager afla totul, știa totul, iar pentru el răspunsul "Nu știu, n-am auzit" era inacceptabil. Pentru noi, însă, este nu numai perfect acceptabil, dar chiar recomandat; un om care pretinde că știe dar nu știe este taxat de mincinos sau / și lăudăros, pe când unul care admite că nu știe este considerat un om onest. Și asta contează foarte, foarte mult. Oamenii judecă!
Noi, aici, scriem și citim. Asta ne-a adus împreună. Este imposibil să-i știm pe toți scriitorii sau să știm toate marile cărți ale lumii. Nici măcar nu zic de "toți scriitorii români", deși ați înțeles unde bat: am un eveniment la sfârșit de septembrie, aici la Bruxelles, și m-am pomenit tăvălit prin smoală și fulgi de gâscă, pe motiv că nu auzisem de diverși maeștri și diverse maestre, despre care "toată lumea știe!". Ei, uite că eu nu știam. Așa, și? Cu ce schimbă asta lucrurile? Că sunt eu ignorant? Foarte bine, foarte bine! Îi voi cunoaște la eveniment și nu voi mai fi.
Pe de altă parte, recunosc cinstit că nu-mi convine când mi se aplică același tratament. Ce-i corect e corect! Eu am voie să nu fi auzit de diverși maeștri (Popeață, Crevedia etc), dar voi, cei de la Ficțiuni Reale, nu aveți voie să nu fi auzit de Buzea! Păi ce facem aici? Cum să-mi acceptați ierarhizările, cum să vă bucurați când vă laud textele, dacă n-ați auzit de mine? Aud?
Semne pe cer
1. De ore întregi îl privesc. E de un albastru nemișcat. Nimic nu se întâmplă acolo, nici măcar o mișcare cât de mică. Trimite-mi un semn, să știu că mă auzi, mă rog eu cu voce tare. Din cauza concentrării mi se pare uneori că văd ceva, un norișor sau o aripă de pasăre. E doar o iluzie: albastrul e neclintit și gol. L-am implorat, l-am amenințat cu pumnul și am plâns cu lacrimi amare. I-am chemat și pe alții să vadă nenorocirea. Mda, au zis ceilalți văzând albastrul lipsit de semne, trebuie să-ți cumperi alt laptop. (Siranuș Hakobian)
Nu știu ce-ar fi de modificat la textul acesta. După părerea mea, nimic. Așa că-l pun pe primul loc.
2. Ceasul din hol bătu ora 3. Stătea cu ochii pe geam și privea Carul Mare cu ochi aburiți. Lăfăit în mijlocul sufrageriei, trollerul împrumutat de la Cici se uita întrebător la ea. Dacă apare cometa pân' la 3 jumate, mâine dimineață plec. Îmi iau catrafusele și-am întins-o la mama, la Videle. Când se trezi, soarele incendia fereastra cu furie. Conchise dezamăgită că n-a fost să fie și se apucă să despacheteze. Acu' vine Gicu din delegație și tocana iar nu e gata. Poftim, să mai aștepți semne de sus. (Monica Liana Radu)
Avem poveste, da, și încă poveste bună, cu cap și coadă, dar nu sunt de acord cu cometa. Păi ce, cometele trec una-două prin Carul Mare, cum trece trenul de Videle prin halte?
3. Când cerul începe să-ți vorbească, e semn că ori ești prea beat, ori prea singur. Eu, puțin din amândouă, stau pe acoperiș cu o sticlă de vermut și o țigară. Dacă privesc în jos, îmi vine să mă arunc. Disperarea mă împinge. Mai trag un fum și, dacă ridic ochii, parcă simt o resemnare blândă. Ca atunci când stăteam prin parcuri lângă curvele alea bătrâne, pentru o dușcă de whisky ieftin. Și când văd dârele vineții pe boltă, îmi amintesc de picioarele lor, pline de varice. Aceeași mizerie. În cer, ca și pe pământ. (Ana-Maria Butuza)
Nu prea mă prind ce sunt dârele vineții, dar comparația cu varicele este foarte bine găsită, foarte puternică din punct de vedere literar. Nu sunt de acord cu resemnarea blândă.
4. Gardul căzut, casa ruină, grădina doar buruieni, numai el veghează, încă, peste tot. Mă apropii. Pe scoarță se văd urmele de când mă măsurau. La un an, la doi, la trei și ultima la optsprezece. Atunci am plecat. De douăzeci nu am mai fost acasă. Nu se pune câte o zi, două, la vreo înmormântare. Mi-e milă de el. Singur. Trist. Găsesc un topor în hambarul vechi. Și un pat de copil. Al meu. Lovesc trunchiul. O dată, de două ori, de trei. Mă opresc. Ce naiba fac? Distrug singurul motiv pentru care m-aș putea întoarce? (Cristina Daniela Dumitru-Pascal)
Presupun că e vorba de un nuc. Îmi tot sparg mintea să pricep de ce nucul din curtea copilăriei este singurul motiv pentru întoarcere. E un mesager al cerului, al divinității? Sau poate un martor? Locul patru.
5. Își strânge nodul de la cravată și incertitudinea îi strangulează speranța. Și dacă n-o să vrea? Ce mă fac? La prima, primise un pumn în ochi de la un bărbos furios. Nici până azi nu și-a găsit ochelari la fel cu ăia sparți. Cu a doua a plâns de dor vreo trei ani, până i-au secat toate cuvintele pe care i le trimitea de trei ori pe zi. Acum e cu totul altceva. Zgomotul avionului se apropie de terasa petrecerii și ridică zeci de ochi spre pancarta care fâlfâie jenată. Leonora, vrei să te măriți cu mine (Săndel)? (Ioana Bostan)
Bogat, Săndel! O cere de nevastă c-un avion închiriat... bani la dânsul, ca la turci! Pentru mine, textul este o excepție: nu prea citesc pe Ficțiuni Reale povești cu bărbați disperați să se însoare. Mai degrabă invers. Locul cinci.
Burnout
1. De la divorț, în weekend am un obicei: îmi iau un tricou alb, strâns, și pantaloni de trening. Vecinii cred că fac sport. Cobor din bloc și merg țanțoș până la garajul pe care primarul mă tot amenință că-l va dărâma. Închid ușile, mă așez în fotoliu și pun mâna pe ușa frigiderului vechi care-mi păstrează berile. Lucrează de treizeci de ani, un coleg de nădejde în vremurile grele, bagă și peste program. Azi, lumina nu mai pâlpâie, berile s-au încălzit; vechiul meu prieten nu a mai putut duce. (Teodor Dumitrescu)
Superb. Cel mai mult mi-a plăcut acel "bagă și peste program"!
2. Nu mai cerși mă la tac-tu. La frate-tu. Ei a muncit pentru ce are. Crezi că banii crește în copaci? Se muncește. Un pic aici, un pic acolo. Unii se uită la tine. Tu te uiți la ei. Fără frică. Ei nu știe ce știi tu. Dacă începi de mic ajungi departe. Aici nu e ca la noi, e mult de muncă. Se câștigă bine cât e turiști. Până la anu' dacă te pricepi, iei merțu. La început faci munca de jos. Filezi, dai ponturi. Apoi bagi tu mâna. Apoi iei 2-3 fete și nu te mai omori tu cu munca. Decât bei, mănânci, încasezi. (Caterina Tudorache)
Dacă înțeleg eu bine, personajul mustrat în text suferă de burnout din cauză că a cerșit prea mult. Nu cred că i-ar fi dat altcuiva prin cap un asemenea motiv de epuizare nervoasă... bravo, Caterina!
3. Ploua greu și cenușiu, o zi de noiembrie în mijlocul verii. Stăteau la marginea parcului, sub umbrela roșie, el avea ochii mari și îngroziți, se întâmpla în sfârșit ce știuse mereu că se va întâmpla, nu-i deslușea cuvintele, dar citea pe fața ei sfârșitul și disprețul. Nu sta ca mutul, l-a scuturat ea. A început s-o audă, deși nu s-a bucurat, relația noastră a ars prea repede, am epuizat-o, îi trebuie o vacanță. Relație în burnout, s-a auzit el, ea a pufnit și a plecat, cu umbrela ca o rană printre copaci. (Iulia Biro)
Uf, Iulia. Multora ni s-a întâmplat să iubim prea mult și prea repede, mai ales în prima tinerețe... locul trei.
4. Vali ațipise cu capul în piept. L-a trezit vibrația telefonului. Ajungi la cină, întreba Mara. Vali lucra aproximativ 14 ore pe zi. Era plătit foarte bine. Marei și copiilor nu le lipsea nimic niciodată. Era vineri seară ora 21.30 când a stins monitorul, și-a adunat câteva hârtii și a plecat către casă. Hai că poate îi mai lasă la desene și îi prind treji, că mâine e sâmbătă, se gândea în timp ce băga cheile în contact. Poate dorm și eu mai mult. Poate dorm cu ei. Cu gândul ăsta a ațipit. Nici nu a simțit impactul. (Mihaela Scânteie)
Am avut un prieten care a murit așa, acum douăzeci de ani și mai bine... a intrat cu mașina sub un camion. Avea viteză, se grăbea acasă, dar ce e drept n-avea copii. E una dintre amintirile pe care mă tot străduiesc să le împing în fundul minții.
5. Adino, ce mă fac cu șefu'? Îmi dă cele mai nașpa lucrări, deadline-uri strânse, mă-ntreabă mereu de ele cu zâmbetul ăla înghețat. Visez doar bilanțuri, nu mai sunt bună de nimic, aia mică mă-ntreabă de ce nu mă mai joc cu ea. Ce să mă joc, sunt ruptă. Tu m-ai adus în firmă, zi-mi, ce fac? Nu ți-e clar? Unghia degetului mijlociu al Adinei săgetează aerul. N-ai văzut cum îi lucesc ochii? Așa am pățit și eu. N-ai de ales, pleci de tot sau stai. Adică cum, vrei să zici că tu și ăsta? A, nu, fată, eu sunt cu șeful lui. (Nicolae Popescu)
Un adevărat text Nic Popescu. Nemilos, tranșant, cu tot veninul adunat în coadă. Scorpion!
Tot mai citești, maică?
1. De fapt, am făcut un târg cu Dumnezeu. În adolescență mi-a fost imposibil să trec de primele 50 de pagini a două cărți în mare vogă printre colegi: Douăzeci de mii de leghe sub mări și Singur pe lume. Era un must să le citești, iar mie nu mi-a ieșit deloc. Una era plină de șuruburi, cealaltă de lacrimi. De rușine, am zis: Doamne, poate nu mor înainte de a le citi, că mă fac de râs. Și cred că am bătut palma. Mai târziu am și plusat puțin și am mai pus pe listă Vechiul Testament. Sunt cam asigurată, doar zic. (Fabiola Stoi)
De lângă "plusat" aș scoate atât "și", cât și "puțin". Atât.
2. Mă simțeam ca o lacrimă în ploaie. Contribuiam la viitorul nostru. Așa cum știam mai bine. Citeam. Suflam. Era ultima șansă să ne salvăm. În jurul meu, toată lumea punea osul, fiecare conform atuurilor sale. S-a lăsat cortina. Liniștea ne-a aplecat capetele. Plecăciune. Vocile s-au stins. Secunda următoare s-a alungit la infinit. Apoi totul s-a dezlănțuit. Aplauze. Chiote de bucurie. Felicitări. Flori aruncate. Regizorul s-a întors către mine cu ochi luminoși. Nu mai e nimic de suflat. Ce mai citești acolo? (Bogdan Mihai Bati)
Nu mi-ar fi trecut prin cap! Da, sufleurul nu "suflă", el citește... sau mai exact, suflă citind. Bravo, domnule Bati!
3. Eram ciudata neamului. Mereu c-o carte după mine. În vacanța de vară la bunici, copiii jucau leapșa, mergeau la pescuit, se cățărau în copaci, se urcau în vârf de claie. Mie-mi era teamă de cosași, nu intram în râu de frica șerpilor, iar găinile sau oile nu-mi stârneau nicio emoție. Îmi creasem un univers paralel din care cu greu catadicseam să cobor. Tot degeaba, dacă nu știi să rânești la vaci, mi-a zis unchiu' când am luat bursă să plec afară la master. 20 de ani după, îi dau dreptate. Lumea ideilor a cam apus. (Oana Brumă)
Aș fi încheiat textul după cuvântul "master". La flash fiction este, poate, cel mai neindicat să tragi concluzii filozofice.
4. Obosisem. Mi-au dat concediu sabatic. Am mers un an într-o mănăstire. Acolo am văzut-o prima dată. Să fi avut șaișpe ani, incredibil de frumoasă, stătea cu nasul într-o carte groasă. Se ruga. Rămâi aici, am întrebat-o? Nu, nu am chemare. Mă rog pentru păcatele pe care am să le fac. A doua oară ne-am întâlnit în Olanda, în Rosse Buurt. Eu vizitam, ea era regina. Se stătea la coadă pentru a-i fi alături. Cu aceeași carte în mână. Tot pentru păcate, i-am zis? Nu, pentru că îmi place să le fac, mi-a răspuns zâmbind. (Cristina Daniela Dumitru-Pascal)
Am și eu o poveste din Rosse Buurt, doamnă Dumitru-Pascal. Dar o păstrez pentru un roman, n-o stric pe un flash fiction! Altfel, textul este foarte bun. Rotund, întreg.
5. Nu. Nu prea. Timpul s-a prăvălit peste mine, m-a schilodit, m-a rupt, drumul spre bibliotecă e plin de copilul meu, de slujbe, de ore nedormite, de oameni cu rost și fără rost în viața mea, de pahare de vin băute pe fugă, fără gust, doar revărsate în creier, ca o inundație anunțată deja din mașină, în drum spre casă. Mai cobor noaptea, câteodată, și, în lumina obosită a lunii, mă târăsc înspre biblioteca cumpărată provizoriu de la Ikea acum 10 ani, aleg o carte, o miros, apoi inspir adânc și oftez. (Horațiu Dudău)
Chiar dacă nu mi-a plăcut deloc tonul tânguitor al textului, simt nevoia să dau dreptate punctului de vedere exprimat de autor. Problema nu e că nu vrem să mai citim, problema este că suntem mult prea obosiți ca să citim. Nu degeaba a explodat piața cărții de copii! Îi obligăm pe ei să facă ceea ce noi nu mai facem, din lipsă de timp și de energie: presupunem că ei le au din plin pe ambele!
Nedus la biserică
1. Lipsa unui bărbat începea să mă apese. Rudele, cu glasul lor pios, îmi tot repetau: dacă ai lăsa distracțiile și te-ai ruga, Dumnezeu ți-ar trimite pe cineva. Așa că m-am dus la biserică, am aprins lumânări și mi-am umplut pereții dormitorului cu icoane. Încet, au început să apară și bărbații. Dar, nu știu de ce, după ce intrau în dormitor, dispăreau. Apoi, într-o zi, a venit el. A intrat în casă, s-a așezat în pat și nu a mai plecat. Se pare că rugăciunile mele au avut sens. E băiat bun, iubitor, păcat că-i orb. (Monica Bologa)
Perfect. Nimic de sugerat, nicio observație de făcut.
2. Femeia lui se stinsese ușor, într-o duminică, și el plânsese amar, odată cu cireșul ce-și scutura florile peste ograda acum pustie. Du-te unde știi, țigane, ce vii la mine să ți-o îngrop, că nu te-am văzut prin biserică. Târziu, după miezul nopții, în cel mai ascuns colț al cimitirului, bărbatul îngenunchease lângă movila proaspătă de pământ. Și-a făcut pentru ultima oară cruce și a ridicat ochii spre cer. De-amu, tot în casa ta o fi, Doamne, doar te rog, cată-mi un creștin să mă îngroape, când o fi să vin și eu. (Cristina Cristea)
E foarte greu să strecori o tușă socială într-un text atât de scurt. Cristina Cristea a reușit, bravo Cristina!
3. A văzut-o ieșind din bar, însoțită de un bărbat cu care se certa înfocat. I-a întors spatele și a plecat, purtându-și fusta scurtă, de un roșu aprins, pe străduțele slab luminate ce nu duc nicăieri. O urmează tăcut, atras de mersul hotărât, dar foarte feminin și sunetul strident al tocurilor pe asfalt. Îl observă cu coada ochiului și, după ce îl cântărește fugitiv, se retrage într-un gang întunecat. Când o ajunge din urmă, ea se lasă tăcut în genunchi, ridică ochii spre el și șoptește abia auzit. Să ne rugăm întâi. (Tibor Szente)
Mai multă atenție la timpurile verbale, Tibor! Dacă avem prezent de la jumătatea textului încolo, puteam avea și de la început, nu?
4. Cum merge el așa. Mâinile în buzunare. Nu are și el o sacoșă ceva. Dacă tot se duce la slujbă, mai ia și ceva pentru casă. Bărbații ăștia. Proști. Și ieri. Ieri era la poartă la Vica taman la prânz. Nu îi e rușine. Bărbac-su mai are un zvâc și moare, și ei, nerușinați. Lasă, când era al meu vai de el, a venit la poartă să mă întrebe dacă e mai bine și dacă am nevoie de ceva. Nu e prost. Ce zicea. Crapă el, crapă și ea. Copii nu are. Pun eu mâna pe averea lor. Săru-mâna, părinte. Cald azi, nu? Doamne ajută. (Caterina Tudorache)
Cred că e cel mai bun (bine scris) monolog pe care l-am citit în tura asta de texte. Mie monologurile îmi ies greu, adică practic niciodată, ce să mai vorbim! Bravo, Caterina, sunt foarte impresionat!
5. Eram plecat într-o acțiune de protecție a patrimoniului unei mânăstiri din nordul Moldovei, împreună cu echipa mea. Starețul ne-a invitat pe toți la cină și ne-a servit cu mâncăruri grozave de post, inclusiv cu o țuică minunată, de culoare verzulie. De ce e așa verde Părinte? Are schinduc, care crește numai pe-aici. I se mai spune și Sculău. Are efecte afrodisiace și energizante puternice. Părinte, pot să întreb la ce vă folosește aici, la mânăstire? S-a ridicat bolborosind ceva, a făcut semnul Crucii și a plecat. (Aurelian Țolescu)
E clar. Eu, Mihai Buzea, sunt condamnat să nu scap vreodată de textele Țolescu. Ce are omul ăsta de mă face să râd, n-aș putea să vă spun. Dar mai totdeauna mi se întâmplă așa: fac ce fac și iar bufnesc în râs la finalul unui text Țolescu!