Dormeau cu spatele unul la altul. Vorbeau rar și doar banalități. Ar fi vrut să-i spună că îi lipsește el, dar se temea că n-ar înțelege sau că ar înțelege prea bine. Îi mai atingea mâna noaptea. El nu spunea nimic, dar nici nu se trăgea. S-au despărțit fără să se urască. N-a fost trădare, doar tăceri și un diagnostic căzut ca o ghilotină. Ea nu uitase, după atâția ani, cuvintele lui. El nu uitase că ea a fost cea care i-a adus vestea. S-au retras fiecare în colțul lui. Viața a mers mai departe, dar pe jumătate.
Monica Liana Radu
O cunoscuse pe internet. Era mai mult decât visase, se potriveau în toate privințele. Când ajunse la Tokyo, găsi o sticluță de J'adore și un bilet. Caută-mă. Je ne suis pas très loin. Așa că zbură la Paris, ce erau zece mii de kilometri? Indiciul îl duse la Turnul Eiffel, unde îl aștepta o misivă. După un milion de kilometri, voi fi a ta. Surâse. Cinci ani mai târziu, ultima scrisoare îl purtă pe malul Gangelui. Înveșmântată în alb, ca o zeiță, îl aștepta zâmbind ispititor. El o privi și plecă. Îl aștepta Africa.
Andreea Marza
Cu fața brăzdată de lacrimi, trage ușor de căpăstru. Își lipește fruntea de capul calului. Tu mi-ai cărat copiii în spinare, tu mi-ai făcut muncile mai ușoare, tu mi-ai fost ajutor când picioarele mi-au obosit, tu mi-ai fost camarad și prieten adevărat. Nu, nu îi las să mi te ia. Să ia ce vor, dar să nu-mi ia calul. Desface căpăstrul și, închizând ochii, îl lovește cu putere. Calul nechează. Se ridică în două picioare. Încă o lovitură, și încă una. Sfârșit, căzut în genunchi, omul privește acum spre dealuri.
