Noaptea, când mama doarme, îl aduc în sufragerie și încerc să-l învăț lumea. Îi arăt cum se aprinde televizorul, cum să țină o lingură în mână, cum să privească semaforul fără să creadă că e un foc de tabără. Mă privește mirat. La ivirea dimineții, dispare în pădurea lui, acolo unde oamenii nu există și timpul nu se numără. Azi, în zori, aud niște zgomote din dormitor. Pași grei, mișcări nefirești, un foșnet ca de frunze călcate. Intru și-l văd pe sălbatic în pat lângă mama, zâmbind cu dinții lui mari.
Angelica Miara
Seara, când lampa de pe masă își lasă lumina să se reverse în cameră, ne jucăm cu umbrele. Din palmele noastre prind formă păsări, lupi, câini și pisici. Dar cel mai mult ne plac dinozaurii. În vis, umbrele lor se desprind de pe perete și prind viață. Un tiranozaur mic ține de șase, iar un brontozaur ne poartă prin sufragerie unde plăcintă cu mere ne ademenește cu mireasma ei. Dimineața, rămâne doar zâmbetul și amintirea aventurii, dar magia se stinge odată cu vocea mamei. Iar a dispărut juma de plăcintă din tavă.
Tina Dublea
Hăhă, de unde să fi știut biata Ilenucă, ce crește-n casă ploada ei. Că zvăpăiata aia, copil-model, cum să nu, cum o scăpa din ochi, cum aduna, ba un pui de curcă chior și umilit, ba un porumbel cu zborul frânt, ba o găină proastă de bubuia satul, ba un fluture de noapte urât ca frica, ba un motan jigărit abandonat de vreo vagaboandă, ba un arici speriat și ghem. Un zoo cum se cuvine cu adevărat, măicuță. Și nu a văzut? Nu, că și ea era un pic ocupată cu dragonul perfecțiunii, adăpostit tot în creier.
